Bucureştiul pe care-l ştiu eu
Este unul trunchiat, evaziv, fiind plămădit mai mult din impresii, amintiri care de la an la an se îmbină între ele, confundându-se cu altele, şi nu în ultimul rând din Bucureştiul pe care-l cunosc din vorbele cunoscuţilor sau din cărţi. Prefer să ignor totalmente capitala din ziare şi de la televizor. Dacă sunt întrebată la repezeală, pot să spun că-l văd ca pe-un oraş nedefinit de mare, cu trecători care se îmbulzesc pe trotuare ca apucaţii, te împing în stânga şi-n dreapta, cu oameni care vorbesc singuri pe stradă şi-n metrou, cu anticariate ticsite cu minunăţii (şi pe-asta o vreau, ba nu, pe asta – de fiecare dată mă întorc cu câteva volume acasă), cu şacali care se sfâşie la locul de muncă, maşini care n-au alt rost decât să pună frâne furioase la doi paşi de tine. Înseamnă şi locul unde câinii umblă cu filme foto atârnate de coadă, de tot felul (asta doar în vis), librării cu albume groase şi grele (pe cele de fotografie le răsfoiesc până îmi amorţesc mâinile şi picioarele), galerii cu vitrine de care poţi să-ţi turteşti nasul după ora închiderii, străzi îmbârligate cu case bătrâne, pitoreşti, cafenele scumpe, persoane lucioase care vorbesc despre brainstorming, excursii la Dubai, dar nelipsit şi de nefericiţii ghemuiţi cu discreţie în tăcerea lor. Înseamnă şi câţiva oameni buni care s-au purtat minunat cu mine, deşi abia mă cunoşteau.
Nu-mi amintesc bine prima vizită. Fără îndoială că am făcut-o cu părinţii, cândva înainte de Revoluţie. Poate că atunci când au trebuit să-mi cumpere ochelari cu nu ştiu ce lentile care nu se găseau la Braşov. Înainte de a ajunge la magazinul pentru ochelarişti am trecut pe lângă un muzeu în aer liber, ce însemna ruinele unei fundaţii din cărămizi gri şi roşcate, în care se aflau ulcele imense, lipite, la care m-am uitat cu toată consideraţia pentru cei care reuşiseră să repare la loc ceea ce de bună seamă că tot ei stricaseră, apoi am mâncat o îngheţată pe băţ cum nu se găsea acasă, am ajuns la rudele tatălui meu unde m-am spălat cu şampon roz, bulgăresc, şi m-am uitat la video la un film cu Indiana Jones. Acela cu şerpi îmbârligaţi pe platouri, supa cu ochi plutitori în castron (presupun c-am făcut beah!), şi craniul de maimuţă cu creier crud, în care cineva trebuia să-şi bage lingura. Mai apărea şi o scenă în care Indiana Jones fugea printr-un canal invadat de mii de şobolani pe care i-am regăsit după aceea, în următoarele nopţi, şi-n vis, numai că purtau ochelari, călăreau maimuţe şi se aruncau cu capul în jos în blidele peticite de la muzeu. Apoi a mai fost o excursie cu şcoala, la Antipa (îmbrânceli în faţa mamutului, chirăituri suspecte în sala cu lilieci, fotografie de grup pe trepte, la intrare, poză alb negru, ştearsă, în care presupun că rânjeam prosteşte lângă colegi), şi la Zoo (de unde îmi amintesc flamingii nu chiar atât de roz pe cât îi bănuiam, melancolicul elefant legat de un picior şi-un actor care nu-mi place, căruia o colegă i-a cerut autograf). Am uitat numele actorului.
Bucureştiul pe care l-am vizitat la maturitate e cu totul altfel. Mai crud, mai rău şi mai bun, cu plimbări lungi prin Cişmigiu, noaptea, cu rătăciri obositoare pe arşiţele din timpul verii, confuzii în Metrou (oare unde trebuie să cobor), cu decepţii nici măcar melodramatice, cu surprize frumoase din partea unor străini. Îmi vine acum în minte o doamnă de la o editură care m-a primit într-o vilă albă în stil italian, într-o încăpere ticsită de teancuri de cărţi cocoţate peste tot într-un echilibru precar, căni, miros puternic de cafea, tablouri, mărunţişuri de alamă şi-o pisică albă, rotundă, moale, torcătoare. Mai era şi-o uşă de sticlă care dădea într-o curte interioară cu frunze uscate şi vrăbii la care felina era prea leneşă pentru a se uita. Şi doamna aceasta, cu cercei ca de fetiţă şi şosete roşii, îmi vorbise măgulitor despre eseul pe care îl scrisesem (aflând din gura dânsei lucruri abstracte uimitoare pe care cică eu le pusesem pe hârtie), fiecare gest cumsecade, fiecare vorbă migălos ticluită şi totuşi ce părea dezinvoltă, făcându-mă să cred că Bucureştiul nu-i chiar atât de hain pe cât mi-l imaginasem acasă.
Capitala mai înseamnă şi nerozia de a te afla într-un cartier necunoscut, la naiba în praznic, părăsirea în grabă a unei garsoniere, urcarea în tramvai şi răspunsul (la întrebarea Unde eşti, primită prin telefon, de la prieteni îngrijoraţi): Sunt în tramvai, pe geam văd un bloc cu 10 etaje, cu florărie la parter, veniţi să mă luaţi. Dar şi hoinărelile prin curţi şi ganguri, cu aparatul atârnat la gât, parcul cu girafe şi caracatiţe din tablă (cred că Icoanei îi zice), iepuri desenaţi pe ziduri (şi pe stâlpii din fundaţia unei case, pe care am păşit cu grijă, pentru că era gheaţă ca la patinoar, condusă fiind de Vlad care îi cunoaşte pe toţi pictaţii de pe case). În alt parc (habar nu am cum îi zice), văzusem două doamne incredibil de grase, ca nişte baloane din care ieşeau patru trunchiuri de stejar (mâinile şi picioarele) şi câte o bilă cu păr (capul), femei care găsiseră nimerit să se joace cu rachetele de betminton, undeva mai la fereală, lângă nişte tufe. Ţopăiau în fel şi chip, cu încetinitorul, dar mai ales se aplecau să-şi caute fluturele de plastic prin iarbă. Nimic grotesc, doar uimitor. De fapt doar eu mă minunam ca viţelul la poarta nouă, alţii care trecuseră pe acolo, copii, mămici, bunici, un câine alb şi-un vagabond, nici măcar nu le aruncaseră o privire. Ca de obicei aveam aparatul la mine, cu film în el, nu-mi explic de ce n-am fotografiat scena.
Ador toate acele case cu geamlâcuri întunecate, dar şi vilele şarmante, cu terase acoperite de viţă de vie, vrăbii, cotoi şi iasomie în care obişnuiesc să-mi bag nasul. Într-o astfel de hoinăreală văzusem într-o curte dosită un fotograf ce se lungise pe burtă, pe ciment, pozând cinci sau şase mâţe tolănite cu burta la soare. Curtea era împrejmuită de ferestre iţite din iederă, acoperite de perdele demodate. Undeva din stânga, de pe un balcon aflat la mare înălţime curgea un jet prelung de apă, ca dintr-o cascadă, iar de afară, de pe stradă, se auzeau copii jucându-se cu trotineta. În timp ce-l fotografiam pe fotograful ce poza pisicile, băgasem de seamă că o bătrână ne urmărea din spatele perdelei. Ajunsă acasă, în Braşov, am avut o tristă descoperire: filmul era neexpus, din pricini ce ţineau de maţele stricate ale aparatului. Prin urmare adio dreptunghi cu fereastră, perdea de dantelă, cap creţ, alb – sus - pisici la mijloc şi trup lunguieţ cu Nikon– jos. De altfel am multe amintiri legate de Bucureşti şi fotografii ratate, dar în aceeaşi măsură astfel de nereuşite ţin şi de alte oraşe. Una care mi-a izbutit e strâns legată de femeia pictată pe zidul de lângă cafeneaua Amsterdam. Îi pozasem de jos fusta şi picioarele, pe stânga, apoi strada adevărată, cu caldarâmul fotogenic şi casele de pe dreapta în restul fotografiei, cât să dea impresia că este vorba de o frumoasă trecătoare. Vie. Mi-a reuşit aşa cum am vrut şi pentru că fiind pictată, doamna n-a putut să plece de capul ei, înainte de a verifica filmul, diafragma, timpul de expunere, şi de a face clic. Peste un an sau doi am revăzut zidul şi strada şi în alte fotografii, ale altora, imortalizate în diferite feluri. Într-una erau tomberoane mari, care acopereau parţial pictura, în alta apărea şi băbuţa pe care am văzut-o de câteva ori la fereastra de sus, apropiată de fereastra pictată. Bântuind la întâmplare am recunoscut de multe ori case şi străzi care apar în poze publicate pe Internet, mai ales din zona Lipscani. În magazinele cu vechituri am dat peste fotografii de epocă unde Bucureştiul mai este populat de domni cu pălării înalte, bastoane şi monoclu, de doamne cu vulpi atârnate la gât, unde mai sunt trăsuri, automobile şic, bâlciuri, ţărănci cu coşuri mari pe cap şi găini condamnate la supă, încă cu pene pe ele, chelneri cu mustăţi arcuite şi alde asemenea, fiinţe de zeci de ani putrezite în cimitire. În vitrina unei consignaţii era un papagal mare, verde şi somnoros, într-o colivie albastră lângă care scria: Nu ciocăniţi în geam!. M-am holbat o vreme urmărindu-l cum picotea cu ciocul în piept, văzând cum din când îi când se scutura cârâind, legănându-se pe micile picioroange ca un beţivan ce dovedea slăbiciune de caracter. Poate că din plictis ori de iritare că cineva de afară se uita la el. În alt an şi în altă zi, în staţia de metrou de la Universitate am văzut o fată cu fustă galben-canar, creaţă şi înfoiată până la genunchi, bluză verde cu dungi verticale, şosete maro, lungi, haină neagră, scurtă, şi eşarfă roşie. M-am holbat la ea cu aceeaşi încântare şi curiozitate făţişă ca la papagal. Îmi amintesc şi de numeroase prăvălii prăfoase al căror singur scop pare a fi cel de a adăposti pe vecie tablouri cu naturi moarte, doamne nude prăvălite peste sofale, cu braţele ridicate ori lăsate cuviincios să le acopere ce era de acoperit, bibelouri palide cu păstori, balerine şi cavaleri răsuciţi în galante poziţii încremenite, dughene unde mai găseşti şi clanţe de alamă, râşniţe de cafea, bănuţi de argint, cuiere zvelte de lemn, plăci de patefon şi poşete roase de molii, bufniţe împăiate, umbrele cu mâner de os, şi tot felul de nimicuri desuete vândute de moştenitorii celor ce s-au mutat la cimitir.
Bucureştiul înseamnă pentru mine şi „Noapte de Sânziene“, „Romanul adolescentului miop“, Vulcănescu, Minulescu, trupul găurit al lui Urmuz, prăbuşit în parc, „Craii de Curte Veche“ ai lui Caragiale -fiul, schiţele lui Caragiale - tatăl, pivniţa misterioasă din „Strada Mântuleasa“, istorisirile lui Cărtărescu şi Tudor Octavian, tot felul de poveşti citite sau auzite de la oameni dragi. Bunicul îmi povestise despre cinematografele unde dansa step în timpul pauzelor de schimbat rola. Sau cel puţin aşa îmi aduc aminte, nu mai pot să-l întreb de mă înşel ori ba. După ce n-a mai fost, o vreme l-am visat pocănind din pantofi pe scenă, mic şi învârtitor, zâmbitor, aşa cum se uita la măgarii lui dragi pe care îi înhăma la căruţă să meargă la via de pe deal. Niciodată cu sonor. Îl vedeam în somn cum tropăia în dans, într-un cinematograf întunecos, cu fum de ţigară şi multe pălării, însă n-auzeam pianul, pocănitul tălpilor de metal, vocile.
Pentru cineva plecat departe, când este vorba de Bucureşti, prima sclipire de aducere aminte este legată de mirosul de pâine proaspată pe care îl simţea în nări noaptea. Locuia în Grozăveşti, taman lângă fabrică, ceea ce-i făcea pe băieţii din cămin ca la 3-4 dimineaţa să sară gardul, întorcându-se cu franzele fierbinţi cumpărate pe ascuns de la muncitori, cu 10 lei bucata. La 4 dimineaţa scoteau la comun de prin dulapuri bucate primite de acasă (conserve de peşte, ceapă, slănină, bere). Erau nopţile pe care studenţii le petreceau vizionând în clandestinitate primele casete video, filme ce nu erau încă „povestite“ în româneşte. Fiecare înţelegea cât îl ţinea engleza şi urechea, pentru că sonorul era distorsionat de la cel puţin a 20-a copiere. „În cele mai multe filme nici nu mai conta sonorul - erau de groază - în care până în final mureau toţi protagoniştii, chiar şi regizorul. La 5 dimineaţa ne speriam şi la desene animate, doar când se schimba cadrul. Cred că primul film pe care l-am văzut a fost
Apocalypse now, a urmat seria
Naşilor şi
Zbor deasupra unui cuib de cuci", povestea cel plecat departe. Tot în Bucureşti, în studenţie, pentru a prinde bilete la teatru (într-o vreme când nu se găseau nici măcar la negru, iar cozile erau infernal de lungi şi îmbârligate), se înfiinţa lângă ghişeu încă de la 4 dimineaţa, pentru a fi sigur că va fi primul, deşi se deschidea cu mult după răsărit.
Altcineva plecat şi mai departe îşi aminteşte că în drum spre staţia PECO, de unde în iernile copilăriei cumpăra gaz, trecea pe lângă o fabrică de napolitane, care avea zidurile vopsite într-un galben pal. „Plăcerea era evident să trec pe lângă zidul fabricii şi să miros aromele de vanilie, ciocolată. Aveau o linie de făcut napolitane undeva la subsol, şi cu geamuri la nivelul trotuarului, de obicei deschise. Căscam gura cum se fac napolitanele pe bandă“. Lângă, era o cazarmă cu tancuri ce erau privite de copii prin gardul din bare de fier. Îşi mai aminteşte că în spitalul de boli infecţioase, Cantacuzino, pe la începutul războiului din Vietnam, erau aduşi răniţi. Puştii săreau gardul spitalului şi jucau fotbal cu vietnamezii.
Mi-ar plăcea să fotografiez studenţi cu franzele fierbinţi în mână, cocoţaţi pe gard, un grup mare chircit în faţa unui televizor mic, alb negru, un puşti ce se uită prin fereastra deschisă la napolitane şi pe cei care jucau fotbal cu vietnamezii. Însă nu se poate fotografia ceva care s-a petrecut în trecut, şi mai ales amintirile altora. Peste toate acestea, Bucureştiul înseamnă mai ales câţiva cunoscuţi, oameni buni pe care din păcate îi văd foarte, prea rar.
de
Alina Andrei
