Arheologie urbană: Axa Berzei - Buzești - Uranus

Cautând informații pentru un articol am văzut că Google Street View încă prezintă clădirile demolate de pe Berzei-Buzești.
Este fascinant cum o bucată întreagă de oraș, dispărută de ceva timp, este încă prezentă pe Streetview.
Preferatele mele sunt mai jos, căutați ce va interesează până nu fac un update.


Agrandir le plan

Agrandir le plan

Arheologie Industriala

Toate imaginile (c) Irina si Camil Iamandescu

Imaginile preluate de aici.

Am aflat despre Arheologie Industriala la intalnirea "Bucuresti - Vechi oras industrial" din 30 ianuarie de la ICR. Arh Irina Iamandescu este personajul cheie in domeniu in Romania si este membru fondator al Asociatiei pentru Arheologie Industriala. Aflati mai multe despre ce fac ei pe proaspatul lor blog.

Drama acestor cladiri este ca daca inca nu au fost demolate atunci urmeaza a fi sau sunt deja in curs de demolare. Fotografiile extraordinare de mai sus te fac sa te gandesti la niste cladiri protejare si bine ingrijite. De fapt ele sunt deja disparute sau partial demolate, chiar si in rarele cazuri in care sunt listate ca patrimoniu. Probabil ca pentru multi dintre noi a salva arhitectura industriala (de sec xix sau xx) e un lux in conditiile in care cladiri superbe sunt demolate saptamanal, iar intrebarea este "Ce salvam mai intai?"

Personal cred ca atata vreme cat in Bucuresti nu va fi reparata memoria orasului disparut in anii 70-80 vom continua sa demolam pana ne vom trezi cu multe blocuri si cu casa poporului. Sincer cred ca ar trebui interzise demolarile, de orice fel - ar fi singura solutie pentru stoparea terorii ceausisto capitaliste prin care trece Bucurestiul.

Rusinea din Centrul Vechi

E greu de descris amestecul de sentimente pe care le-am trait in preajma ruinelor medievale din centru vechi din Bucuresti. Am trecut prima oara pe-acolo (vis a vis de Teatrul de comedie - ca sa vezi fatalitate, pe strada Tonitza) saptamana trecuta. In spatiul din a doua imagine erau 4 persoane - un tigan la 50 de ani stand pe vine si fumand o tigare, o tiganca de aceeasi varsta, cu tot arsenalul vestimentar (nu am absolut nimic cu ei, dimpotriva, doar vreau sa fie destul de clara descrierea) care sapa ca si cum ar fi sapat un camp si inca o tiganca de 15-16 ani care se pupa cu iubitul ei de aceeasi varsta care venise s-o vada la munca. In coltul din stanga sus era o gramada de oase, un schelet intreg, cu tot cu craniu, iar pe marginea gropii erau niste pungi cu mancare - pranzul celor patru muncitori. Ieri am fost din nou si de data asta nu era nimeni. Am facut fotografiile pe care le vedeti. Astazi am trecut iar pe-acolo si era aceeasi situatie ca si ieri. Pe strada Franceza erau vreo 10-15 muncitori care sapau, erau de varste diferite, intre 15 si 60 de ani, de etnii diferite si unii dintre ei erau beti si foarte beti. Nu aveau nici un fel de echipament de protectie sau uniforme. Unii erau incaltati cu adidasi (si lucrau in noroi), nimeni nu avea manusi sau casti de protectie. I-am intrebat ce e cu situl arheologic si de ce sunt oase umane vechi de sute de ani aruncate aiurea... Mi-au zis ca nu stiu si ca aumai venit si le-au mai luat cu sacii. I-am intrebat daca sefii lor vin sa ii vada vreodata si mi-au zis ca o data de doua ori pe zi...

Firma care se ocupa de reabilitarea centrului vechi se numeste Sedesa si este din Valencia. Banii provin dintr-un credit nerabursabil (adica bani moca) de la Guvernul Olandez, un credit de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare si bani publici (Primaria sectorului 3).

Inchei cu cateva cuvinte luate de pe site-ul companiei Sedesa:

Sedesa este un grup solid de companii, cu o experienţă de peste şaizeci de ani şi prezenţă internaţională. Înalta sa specializare atrage după sine afirmarea în multiple sectoare şi transformarea în realitate a multor proiecte şi infrastructuri ale căror fundamente sunt calitatea, respectul faţă de mediu şi capacităţile tehnologice solide.

UPDATE:
Sub nici o forma nu consideram firma Sedesa ca unicul vinovat. Vina apartine evident autoritatilor (primarie, muzeu de istorie, ministerul culturii etc) dar si companiei spaniole si in ultima instanta societatii civile din Romania... Sub nici o forma nu ii consideram vinovati pe tiganii angajati sau cei care locuiesc in zona. Orice comentariu care ar sugera acest lucru nu va fi publicat si nici o forma de rasism nu va fi tolerata vreodata pe Bukresh Blog.

ce se mai construieste si ce se mai darama - soarta a doua teatre

In buna traditie a demolarii autohtona, pe partea celalalta a cladirii Senatului Romaniei, la doi pasi de inteventia super-inteligenta a lui Dan Marin asupra unui imobil patrimonial, molozul unui teatru daramat in mijlocul unui teren viran.










Acum vreo luna, aici mai era inca Teatrul pentru Copii Excelsior. Daramarea a facut din coltul respectiv de strada un loc anonim. Teatrul condus de Ion Lucian si care implineste 15 ani de existenta, a disparut. Motivele demolarii? Iata ce spune chiar domnul director:

Acesti 15 ani de spectacole gandite si create pentru copiii de toate varstele au insemnat o ardere si o insufletire continue. Din pacate, spectacolele noastre s-au desfasurat intr-un cadru improvizat, in aceasta cladire foarte subreda, in care, in anii ‘40, a existat chiar un luxos cinematograf „Excelsior”. Si anume, in... holul fostului cinematograf. Dar chiar si asa, sala de vreo 100 de locuri a fost si este vesnic arhiplina. Trudesc de peste 8 ani la punerea in practica a planurilor privind viitoarea cladire. Planurile sunt gata, sponsori am gasit in Israel - un trust de constructii -, oameni generosi care ne ofera 12 milioane de dolari pentru demolarea acestei subrezenii si construirea in acest spatiu ultracentral a unui bloc de cateva etaje, trei dintre ele urmand sa apartina teatrului.

Cu alte cuvinte, cladirea teatrului a fost demolata prin generozitatea unui trust din Israel care a inteles sa o inlocuiasca cu un turn de birouri, operatie umanitara dezinteresata de pe urma careia mai mult ca sigur ca respectivul trust nu va avea nimic de castigat, mai ales daca ne gandim la enormele profituri ale chiriilor pe spatiile nou construite din zona centrala.





O ultima privire asupra unui loc devenit de nerecunoscut mai putem avea doar din zeppelin intorcandu-ne in timp, in iunie 2003. Langa acoperisul Senatului se poate inca zari forma fostului teatru.

















Chiar in centrul imaginii este vizibila fundatia Teatrului National, distrus de data asta de bombardament in timpul celui de-al doilea razboi mondial. De-a lungul timpului nu a extstat nici o initiativa de a-l reconstrui, desi acustica salii de spectacole era cotata a fi printre cele mai bune din Europa. Pe scena acestui teatru, Mihail Sebastian si Camil Petrescu isi privisera aceeasi iubita-actrita intrepretand diverse roluri.















Faptul ca Teatrul National fusese unul dintre focarele vietii mondene si culturale de pe Calea Victoriei nu a mai insemnat nimic in timpul regimului comunist. Acesta a ales sa-si construiasca propria versiune de Teatru National, intr-o arhitectura puternic inspirata de Corbusier, numai pentru a-l incendia mai apoi, pentru ca Primei Doamne i se parea a fi prea avangardist.

In prezent, situl fostului Teatru National este incorporat intr-o noua initiativa constructiva. Este vorba de o enorma cladire de birouri, care eclipseaza intrucatva prin corpul ei monolitic cladirea de-abia restaurata a Palatului Telefoanelor.

Spre deosebire de cazul Teatrului Excelsior, daramat pentru a lasa loc liber unei noi constructii, aceasta cladire de birouri reconstruieste fatada fostului Teatru National, incorporand-o. Pentru a intelege mai bine despre ce e vorba, e nevoie de o discutie despre restaurare si pastisa in arhitectura.

In practica patrimoniala, doua perspective concurente au fost puse fata in fata in secolul XIX. In Franta, Viollet le Duc opta pentru restaurarea obiectelor arhitecturale prin interventie directa asupra acestora. In cazul in care obiectul de arhitectura era intr-o stare ce depasea posibilitatea restaurarii, se opta pentru reconstructie.

In Anglia, John Ruskin aborda monumentul istoric dintr-o perspectiva opusa, numita chiar anti-interventionism. Central pentru modul lui de a vedea practica patrimoniala era conceptul de autenticitate. Acesta pornea din ideea ca este imposibil pentru urmasi a replica geniul constructorului originar.

Orice interventie inseama o falsificare a obiectului. Propunerea lui era de a conserva obiectul in asa fel incat el sa reziste cat mai mult in timp. Moartea obiectului arhitectural era vazuta de Ruskin ca fiind firesc inscrisa in autentica lui existenta in timp.











Cele doua puncte de vedere sunt in acelasi timp si doua optici extreme. Oricum ar fi, in cazul Teatrului National, in lipsa obiectului de conservat, avem de-a face cu o reconstructie. Insa in ce forma si cu ce scop?

Din imaginile de mai sus este evident ca paralelipipedul blocului de birouri este alipit unui volum ce reconstituie un fragment din fata fostului Teatru National. Nu este vorba de o reconstructie integrala, a la Viollet le Duc a unui obiect arhitectural disparut. Este vorba despre o alipire intre arhitectura marilor afaceri internationale si o reconstructie a unei parti a unui obiect arhitectural reprezentativ pentru istoria locului respectiv din oras.

Nu stiu daca putem sa denumim, in maniera postmoderna, aceasta pRE-luare drept citat sau pastisa. Nu este vorba aici despre un acces de ironie asupra unei modalitati de a construi din trecut, pe care s-o subminam cu propriile mijloace retorice. Distanta dintre cladirea de birouri si fatada ramane vizibila totusi, si la nivelul scarii si la nivel stilistic, alipirea fiind mai mult o juxtapunere decat o imbinare.

Cum am vazut, nici de re-constructie nu e vorba, pentru ca fatada e doar un fragment dintr-o cladire disparuta, ce va fi folosit ca hol al unei cladiri de afaceri si nu ca teatru. Si atunci care poate fi intentia unui asemenea demers?
















Opinia mea este ca respectivul bloc de birouri foloseste constient capitalul de prestigiu al fatadei reconstruite a Teatrului National. Mesajul pe care doreste sa-l transmita este urmatorul.

Introducem in oras un obiect supradimensionat, care nu reuseste sa se integreze, mai mult isi face loc in contextul dat, dar suntem constienti ca orasul Bucuresti este sensibil la probleme legate de spatiul sau. Noi suntem deosebiti de ceilalti care au construit in Bucuresti pana acum. Suntem constienti de istoria locului si suntem gata s-o respectam si s-o folosim.

De aceea va propunem aceasta solutie de compromis: construim un obiect care nu are nici o legatura cu spatiul in care va trai. Si incercam sa il inradacinam in contextul urban cu ajutorul memoriei locului, re-construita partial pentru acest scop.