Tratand subiectul senzational al uciderii unei familii bogate de catre doi sociopati, cartea a pornit de la interesul crescand al autorului pentru jurnalism, mai exact de la un articol din New York Times. Munca de scriere a romanului a durat sase ani, timp in care autorul a vizitat zona in care traisera ucigasii si victimele, inregistrand totul pe hartie la sfarsitul fiecarei zile de investigatie.
Genul se numeste non-fiction tocmai pentru a scoate in evidenta calitatile obiective ale textului, rezultat al unei munci scrupuloase de documentare. Mijloacele fictionale de captare a atentiei cititorului ar fi astfel indepartate pentru totdeauna din compozitia acestui gen de text.
Cartea Ioanei Parvuescu - In intimitatea secolului 19 se raporteaza in mod voit cu o oarecare ambiguitate fata de o astfel de metoda:
"Am optat pentru o traducere mai libera, desi, ca un jurnalist constiincios, am verificat obsesiv, de cate ori s-a putut din mai multe surse, orice informatie.Dar informatiile insesi se contrazic intre ele, iar sursele sunt adesea nesigure, asadar cercetatorul acestui timp trebuie sa se bazeze uneori si pe fler."
Deja deprinsa cu calatorii in trecutul istoric al Bucurestiului, care au dus-o mai intai in perioada interbelica, autoarea alege sa calatoreasca in a doua jumatate a secolului XIX.Insa calatoria este una textuala si este posibila numai atunci cand se gaseste materialul necesar: carti, memorii, jurnal. In afara acestui spatiu de istorie scrisa calatoria devine imposibila.
De asemenea, mai exista si alte limitari. Secolul XIX, asa cum se desprinde din paginile cartii Ioanei Parvulescu este un univers al paturilor inalte ale societatii. Criticul literar Titu Maiorescu, Revolutionarul C. A. Rosetti si sotia sa Maria, doctorul Carol Davila, Carol I, sunt cateva dintre personajele principale.
Intimitatea secolului XIX este de fapt o intimitate a claselor inalte, hiper-educate, care pot tine jurnal (si au timp de asta), in a caror intimitate se poate intra cu ajutorul ochilor de cititor. Umanitatea umila a celei de-a doua jumatati de secol lipseste cu desavarsire.
De asemenea, privirea autoarei se pozitioneaza fata de prima parte a secolului XIX asa cum o faceau si cei pe care ii readuce la viata. Intervalul 1800-1850 lipseste cu desavarsire. Propunandu-si sa cartografieze imaginarul din a doua jumatate a secolului, profund diferit de cel al perioadei anterioare, cartea nici nu ar fi putut sa il trateze pe larg pe acesta din urma.
Insa nu despre asta este vorba. Romania, stat national la 1859 si independent la 1877, a privit inceputul secolului in care traia cu ochi nu foarte prietenosi. Aceasta perioada insemna mai multe lucruri respingatoare puse la un loc: servitutea fata de Poarta, persistenta obiceiurilor orientale ce includeau temeneaua si pupatul mainii si chiar maneaua.
Timpul de inceput de secol traia intr-un spatiu insalubru si medieval, in care biserica inca mai forma mentalul populatiei cu lectiile de scris si citit dupa ceaslov, de care Creanga inca isi mai aducea aminte. Oamenii erau inca imbracati dupa moda orientala, unii purtau salvari, iar clasa sociala a boierimii, constituind 1% din populatie si fiind proprietara a intregului fond funciar al tarii, inclusiv a restului de 99% din populatie, isi modela inca look-ul dupa ultimele mode de la Istambul.
Barbati barbosi sedeau inca pe divan band cafele si fumand narghilea, in timp ce sotia era incarcerata in iatac, neavand voie sa fie vazuta si sa iasa in lume, pentru a-si cladi o viata sociala. Ulitele podite cu lemn erau inca pline de noroi si milogi, parcurse rareori de atelaje de un lux zdrobitor. Tiganii erau inca robi ai domnului, ai manastirii, ai boierilor, ca si iobagii romani.
Nu exista cuvantul cultura, decat bine ascuns in cartile vreunui boier luminat care avea o biblioteca invidiata de intreg apusul. Beizadelele (fii de domnitor) incercau sa fuga in Occident sa studieze literele, dezgustati de atmosfera de ignoranta din tara. Erau adusi in secret inapoi de parinti, tematori ca li se vor taia capetele de catre cei care facusera posibila existenta unei Cortine de Fier in spatele carora Moldova si Tara Romaneasca erau izolate ermetic.
Peste o asemenea perioada anterioara aseaza cartea (si intreaga epoca pe care o descrie) o amnezie intentionata. Atunci cand prezinta (admirabil) evolutia spatiului din fata Universitatii, care la 1860 era inca un bulevard lung doar cat fatada noii institutii de invatamant, Ioana Parvulescu uita (la fel ca si epoca) de orasul pe care il lasa in urma.
Cand traseaza o (incompleta) istorie a Universitatii din Bucuresti drept continuatoare a Academiei de la Sfantul Sava, urmand a insira statuile care incep a-si lua locul in piata din fata Universitatii, autoarea omite un amanunt foarte important. Cartea creeaza iluzia ca orasul (re)construit de Pake Protopopescu sub domnia lui Carol I se naste din neant, intr-un loc lipsit de orice fizionomie.
Dimpotriva, statuia lui Mihai Viteazu, simbol al aspiratiei epocii carte unire, este cladita pe locul bisericii Sf. Sava, daramata in acest scop. Orasul de la 1860 il inlatura (in intregime) pe cel precendent. Cetatenii lui leapada portul oriental si incep sa se imbrace "nemteste" in doar zece ani. Mobilele sosesc rapid de la Viena si schimba interioarele. Casele sunt remodelate, sau demolate si construite dupa moda frantuzeasca, venita la noi cu arhitectii straini ce incep a lucra in oras.
In concluzie, orasul in care descinde Ioana Parvulescu e un oras care de-abia isi aseaza (din nou) straturile sociale, convenientele, plimbarile, acceptiunile cuvintelor 'trecut' si 'viitor'. Fara asemenea precizari, lectura poate conduce la impresia ca Bucurestiul de la 1860 incolo se dezvolta firesc, in lipsa oricarui antagonism, intr-un loc anonim si fara trasaturi.
E nevoie de aceste repere ale lecturii, pentru a o intelege asa cum trebuie. Lasand la o parte aceste limitari ce pornesc din viziunea asumata de text, calatoria in intimitatea claselor inalte ce ridica din temelii o noua tara si o noua capitala este fascinanta.
Cel mai impresionant dintre personajele cartii este doctorul Carol Davila. Francez de origine, doctor de profesie, roman ca cetatenie, Carol Davila este cel care infiinteaza si pune pe roate intregul sistem medical romanesc si Facultatea de Medicina (in fata careia i s-a ridicat o statuie). Este si cel care infiinteaza prima Gradina Botanica in fata Universitatii, cel care este decorat in acelasi timp si de turci si de romani pentru prestatia profesionala din timpul Razboiului de Independenta de la 1877.
Are un brat de care nu se poate servi cum trebuie si pe care il poarta ascuns la spate. Are o femeie pe care o iubeste (de multe ori cu ajutorul scrisorilor) si care moare otravita in timpul unei conferinte din cauza ca in loc de chinina i se da stricnina.
Si mai sunt si altii. Regele Carol I, neamt, care le da romanilor o tara libera, ii infrange pe turci si isi face o coroana dintr-un tun inamic. Redenumeste Podul Mogosoaiei care devine Soseaua Victoriei. E si Maiorescu, ce tine jurnal in fiecare zi, inca din adolescenta, pana la sfarsitul vietii. Se insoara cu o nemtoaica pe care o paraseste pentru o romanca bolnavicioasa si geloasa.
Ioana Parvulescu renunta de multe ori la obiectivitatea documentarii, manipuland faptele in asa fel incat din ele izbucnesc nuante, atmosfera, culoare locala. Impartialitatea jucata a textului lasa sa transpara placerea autoarei pentru genul acesta de incursiuni, ce duc inevitabil la crearea fictiunii unui timp trecut fericit si plin de semnificatie.
Daca nu ar fi asa, ar fi de asteptat sa urmeze a scrie intoarceri succesive in Bucurestiul comunist si in Bucurestiul de astazi. Cunoscand insa savoarea privirii peste umar catre un timp revolut, este posibil insa ca Ioana Parvulescu sa transforme intr-un (documentat) vis suportabil si aceste doua perioade din istoria noastra recenta.
Atasamentul autoarei fata de epocile de aur recuperabile prin scris poate fi vazut pana si pe coperta, unde, intr-o fotografie ne intampina chiar Ioana Parvulescu purtand un costum de epoca.
