Bukresh in imagini

Sunt Tina şi ador Bucureştiul. Sunt o femeie - pot să zic în engleză? – in her early thirties, dar nu arăt chiar aşa, ceea ce poate fi derutant uneori, de aceea oamenii îmi spun Tina-derutina. Derutina este şi o substanţă foarte puternică care acţionează împotriva monotoniei, dar nu despre asta am să vorbesc acum, ci despre ce am văzut eu prin Bucureşti. Nu am un aparat foto digital, dar am fotografiat cu ochii minţii lucrurile pe care le-am văzut şi despre care vă povestesc acum

Ţăran citind. Era pe vremea pieţei Obor, aia veche, şi eu treceam cu tramvaiul. Sau el trecea cu mine. Era una din zilele alea când, ca de obicei, aveam o carte cu mine din care uitam să citesc pentru că spectacolul străzii mi se părea pur şi simplu mai captivant. Nu citeam eu, dar uite că citeau alţii. Un ţăran cu cuşmă, ilic, cizme, pantaloni jerpeliţi şi prăfuiţi, întins languros peste nişte saci cu cartofi, cu bărbia sprijinită în podul palmei citea. Şi era aşa de absorbit de ce afla...am mai apucat să-l zăresc cum îşi înmuia degetul în gură să dea pagina

Muzicantul de la casino. Îl ştiţi pe ăla de stă la universitate, în faţă la Princess şi cântă la acordeon? Într-o seară cânta el cu patos, ca de obicei, şi doi copii ai străzii erau transportaţi. Şi nu, nu erau mijloace de transport în comun. Stăteau acolo cu ochii învăluiţi de melancolie şi cu gurile căscate ca prostiţi de uimire că uite, ce poate să facă omul ăsta!

Crucea de neoane. Într-o zi pornisem aşa aiurea cu nişte prieteni cu gândul să mai vedem ce mai e prin Bucureşti. Am început-o tacticos cu Mântuleasa, am traversat Călăraşi, şi ne-am afundat tot mai adânc printre nume necunoscute în labritul de pe lângă strada labirintului. Străzile au chemări, aşa cum probabil simt şi bărbaţii când văd câte o femeie. Zăreşti un colţ de grădină, o fereastră deschisă, lumină la etaj, nu te mai gândeşti, te duci. Nu contează de unde vii, încotro mergi sau ce aveai de făcut. Auzind o chemare din asta am găsit şi eu crucea de neoane, halucinantă, strălucind dintre tufişuri, undeva pe lângă strada Vulturilor.

Vise. Pe Fundeni o dacie tractată de un taxi. În maşina victimă el ţinea mâinile pe volan, ea privea ţintă înainte. Amândoi tineri, serioşi, cu feţele lucind de la căldură, nu-şi spuneau nimic. Păreau osteniţi, învinşi de un nou necaz. Bancheta din spate încărcată la refuz. Pe geam se zărea o cutie de carton, probabil de fructe şi pe un colţ se vedea un fragment din mesajul publicitar, scris rasturnat, cu susul în jos: dreams.

Drujbe, maci şi ventilatoare. Mai încolo, pe soseaua de centură, în timp ce toată lumea stă la barieră, numai vânzătorii ambulanţi par să mişte. Trec prin faţa maşinii cu aceiaşi pantofi, mai mulţi vânzători, unul după altul cu aceiaşi pantofi, câteodată cu ochelari de soare, tricouri (nu au roz că am întrebat) şi pălării de cowboy. De curând au “băgat” drujbe. “Domniţa, vă dau o drujbă?” mă întreabă unul din ei zâmbind. Eu mă uit la macii de la marginea drumului, crescuţi lângă calea ferată. “Hai!”, mă îmbie el din nou. Eu cu gândul la maci şi alte lucruri îl privesc drept în ochi. Îl ştiu. Acum câteva zile stătea în cur pe calea ferată. Avea alături un ventilator mic de plastic roz cu elicea galbenă şi încă unul la fel în mână pe care-l asambla.

Cu barca. Într-o zi eu şi vecina mea priveam apusul, fiecare din balconul ei, de la etajul 7 si 9. O văzusem de puţine ori, era un copil. La un moment dat îşi scoate mainile înafara balconului şi începe să vâslească liniştit spre apus din balconul devenit barcă. Eu mă lepăd de haine şi intru să înot pe lângă ea.

diana pavlenco