demolari in cartierul dristor

Hotarat sa imi duc monomania pana la capat, am iesit sambata trecut dupa turnuri, insa am ajuns sa fotografiez si cele trei fabrici din zona care erau in demolare. Am fost surprins sa vad ca si fabrica de parfumuri Miraj fusese dinamitata. M-a uimit de asemenea si frumusetea celor cateva bucati de depou care mai stateau inca in picioare la Dudesti. Fabrica Unirea nu imi era prea cunoscuta, stiam doar de fatada ei cu firma comunista.

Bucurestiul e un oras aparte si are propriile lui tendinte. Daca in Europa Occidentala restaurarea si reconversia siturilor industriale sunt un lucru obisnuit, la noi abordarea asta de tip patrimonial nu prea exista. Siturile industriale sunt demolate pentru a face loc blocurilor, asa cum se intampla in cazul fabricii Unirea si al depourilor de tramvai de la Dudesti (dar si al fabricii Titan). In Dristor se construiesc blocuri pentru ca apropierea de Mall face ca preturile sa fie mari si invesitia sa fie profitabila. In afara de asta, ma dezamageste totusi lipsa de creativitate a unor arhitecti care aleg sa implanteze la Dudesti, de exemplu, niste obiecte utopice, care ar fi putut sa fie plasate oriunde, neavand nici o legatura cu locul.

Cele cateva cladiri care au mai ramas sunt niste obiecte interesante si sunt sigur ca un sit industrial pe care o interventie de arhitectura contemporana l-ar fi adus in actualitate ar fi fost in acelasi timp inradacinat in trecut, dar si deschis catre viitor intr-un mod mult mai eficient decat o vor face niste blocuri care reduc si mai mult lipsa de caracter local, de specific, a unui cartier de blocuri standard, lipsite de orice deosebiri intre ele, ca sa nu mai vorbim de farmec.

Am vrut sa intitulez postul fabrici vs blocuri, sau oricum ceva pe linia asta, pentru ca mi se pare ca asta e noua atitudine fata de cladirile fabricilor comuniste. Si intr-adevar, o privire asupra proiectelor imobiliare din orice cartier din oras ar confirma o asemenea ipoteza. Insa imi e greu sa fiu polemic pe tema asta. E clar ca cresterea economica adusa de aderarea la UE, sau macar entuziasmul pentru schimbare, inlatura in Bucuresti o serie intreaga de cladiri.

Tipul asta de abordare generata de o situatie economica e greu de stavilit. In fata unui asemenea fenomen nu poti sa te simti decat descurajat. Cele doua atitudini extreme fata de obiectele patrimoniale, dintre care una ar fi conservationismul fanatic iar cealalta indiferenta cinica, devin chiar ele inutile in acest caz. Intr-un an de zile mai multe situri industriale, de marimi considerabile, vor fi pierdute pentru totdeauna, fara sa fi fost macar vorba de a deschide o discutie asupra valorii sau lipsei lor de valoare, fiind inghitite de-a valma de valul de etuziasm al unor investori prea putin sensibili la calitatea produselor de pe urma carora au de gand sa isi recupereze banii. Pozele de la fabrica Unirea sunt facute pe intuneric, asa ca fiti indulgenti. Gasiti placemarks aici.

1. miraj































































2. depoul dudesti





















































































3. fabrica unirea



































"Shab fab" - Good article on Bucharest

Well, it's pretty hard to even have a proper idea of what's Bucharest is all about so having to sell it to tourists without lieing to them is even harder, but the author of this article is doing a really good job. He's sensible, accurate and has a pretty good idea of how Bukresh City really is. Let's hope though that the wizzair tourist crowds are not going to transform Bucharest into another east europe weekend destination for fat britsh drunks... And if anyone wants Jerry's mobile number, i have it :))

(via Madeleine of psst.ro)

Another one down



Fostul hotel de pe calea grivitei nr.88-90 se duce de tot.
Saptamana asta se pare ca au inceput sa dea jos calumea
din el.
Cam trist


[1 an BB] Madeleine Florescu

2005-The year it all started

2004 was the year that called for the last trains into emerging Romania. Or so I felt, within my deepest layers. And on I jumped, hopeful, happy, unsure… but ecstatic with thoughts of being home again.

Time seemed to be insufficient, as discovering or rediscovering Bucharest is a full time job. Coming from New York City, inertia was making me look for references that were familiar: I wanted to find the SoHo of Bucharest, I wanted to see live bands that not everyone and their brother knew of, I was looking for the people who stenciled the walls, I wanted to walk inside yards and deserted houses, I was longing to meet with the artists who conveyed the beauty of the city, I was curious about Chinatown or if there even was anything like it. And I looked for all this not because I couldn’t get the city’s nuanced identity from what’s been here all along, but because I knew that there just had to be pipes that defined Bucharest differently than the news, the books, word of mouth, or the recollections debated over a beer.

I just wanted to find that undercurrent made out of people and their aura that lured me back to Bucharest. I knew there had to be some sort of network, ephemeral, not easy to find, hard to grasp, difficult to explain, pretense-free, overflowing with attitude, and sometimes boiling and spilling over with opinions. But where was it, really, and how can I weave my way in?

It took me a year. It was already the end of 2005, and, just when I expected it least, the inevitable crossing paths with Bukresh happened, effortlessly and naturally, while talking to Milos one afternoon: “what, draga, you cannot find Romanian underground. Please, have you used a computer before?”
My search was over, discovery began.

A year later I have traces of hot stamps all over me: Vlad Nanca, Sipotul Fantanilor #15, teatrul de vara, Bumbapa, Stefan Tiron, Sinboy, Omagiu, insula din Lacul Morii, Gypsy Bogdan. But I’m the black sheep, as I love to love Bukresh.

PS-I don’t know if it was a coincidence or if it truly was the time it all converged at once, but when Bukresh materialized into a blog, almost everything else made the transition from the “dispersed” to “collected reality”.
Madeleine Florescu see Bukresh through Psst.ro

[1 an BB] Mircea Cărtărescu


MI-AU DĂRÎMAT MOARA!

Drag cititor, ştiu că „trăim în miezul unui ev aprins”, că alegerile bat la uşă, că în Rusia se dau legi ce sugrumă democraţia, că sînt zeci de victime în Peninsula Sinai, că Bush are încă un avantaj în sondaje şi că am pierdut meciul cu Cehia. Aş fi putut scrie ceva pe oricare dintre aceste teme. Dă-mi voie s-o fac altădată. Mai ştiu că ziarul care-mi adăposteşte rubrica e un cotidian de mare tiraj, în care fiecare rînd costă bani şi are datoria să fie de interes general. Cer scuze ziarului de data asta. Ştiu, în al treilea rînd, că eşti departe de-a nu mai dormi noaptea de grija unui biet autor român ale cărui cărţi e mai mult decît probabil că nu le-ai citit. Şi totuşi nu mă pot stăpîni să nu te informez, cu jale şi furie neputincioasă, despre o dramă strict personală: mi-au dărîmat moara!
Cine? Habar n-am. Care moară? Moara mea, moara „Dîmboviţa” din spatele blocului de pe Ştefan cel Mare unde am locuit 25 de ani şi unde mai stau ai mei şi acum. Moara din „Nostalgia” şi din „Orbitor”, moara în umbra căreia Mendebilul îşi spunea fantasticele poveşti. Moara care-mi domină visele, colosală de parcă toate fortăreţele şi mausoleele şi magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Construcţia cu cea mai impresionantă arhitectură industrială din lume. Cum aş putea să-ţi sugerez măcar însemnătatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilărit în cîmpul ei magnetic, care curba spaţiul lumii mele în jur. Am trăit în vuietul continuu al sitelor ei. Am sărit gardul noaptea şi-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca să-i ating cu degetele suprafaţa gigantică încinsă de lună. Am văzut, de-a lungul anilor, cum miile de metri pătraţi de zid ai faţadei ei s-au acoperit de făină pietrificată şi de copăcei răsăriţi, la etajul al cincilea şi al şaselea, direct din zid, din vreo sămînţă aruncată acolo de vînt. Am văzut-o-ntr-o zi („nu ştiu dacă-n trup sau afară din trup. Domnul ştie”) transformată într-un sarcofag de cuarţ strălucitor, de două sute de metri lungime, iar cînd capacul raclei s-a ridicat, am zărit culcat în ea un bătrîn uriaş. Într-un poem despre Nichita Stănescu („Seminţe de floarea lunii, seminţe de floarea stelelor”) am folosit moara ca piedestal pentru statuia unui armăsar escoriat, înalt cît un bloc de zece etaje.
E de parcă pe mine m-ar fi distrus, zilele astea, cu lovituri de buldozer.
Era o construcţie veche şi nobilă, din veacul al nouăsprezecelea. Era puternică şi melancolică. Îşi ridica foarte sus frontonul cu fereastră rotundă ca-n Chirico. În lumea civilizată, astfel de clădiri din vremuri mai bune nu se dărîmă. Se conservă faţadele şi în interior se reconstruieşte ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri şi magazine occidentale sînt făcute în acest fel. Noi ştim doar să radem de pe faţa pămîntului.
Şi nu doar moara va fi dată jos. Va dispărea şi fabrica de pîine „Pionierul”, pe fantasticele ţevi ale căreia ne căţăram şi-n ochiurile de geam ale căreia băteam pînă ieşeau muncitorii rubiconzi ce ne dădeau japoneze fierbinţi. Va fi dată jos şi fabrica de cauciuc „Quadrat”, clădire la fel de înaltă ca şi moara, la fel de enigmatică: enorm calcan fără ferestre, artefact egiptean, parcă. Foarte curînd, pe un imens cvartal bucureştean, se va întinde un deşert de zgură, fiare răsucite din armătura betoanelor, praf şi moloz ca de sfîrşit al lumii. Ariciul şi bufniţa îşi vor face culcuş printre dărîmături. Pe un asemenea deşert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casă a Poporului. N-am învăţat nimic din acea crimă şi ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul.
Pe cînd aveam 18 ani mi s-a furat, în cîteva luni, Bucureştiul, Bucureştiul meu personal, semnat de mine la temelie. Am privit neputincios cum un bloc cenuşiu se ridică, etaj cu etaj, dincolo de şosea, acoperind cea mai frumoasă panoramă din lume. Mi s-a furat apoi casa naşterii mele, casa în formă de U din Silistra. Am apucat s-o revăd ultima dată în 87. Cînd m-am întors după doar o lună cu un aparat foto, ca să-mi rămînă măcar pozele, casa nu mai era. Strada însăşi nu mai era. Se mai întinde azi doar între două scizuri ale creierului meu...
Privesc de la balconul mamei mele, printre plopii care erau cît mine cînd ne-am mutat, iar acum sînt cît blocul. Dincolo de ei e o tragică ruină acum. Marile piloane de rezistenţă, dezgolite, îşi mai înalţă cofrajele către cer. Un perete a rămas în picioare, înclinat, gata să se prăbuşească la prima suflare de vînt. Clădirea asta era pentru mine vie, un arhetip în lumea mea interioară, o rună în alfabetul meu. Mi-au dat-o jos într-un mod tîmpit, vandalic, crud, inutil…
Nu-mi rămîne acum decît dezolarea.


[articol aparut in Jurnalul National in 2005 si reluat in volumul "Baroane!", Humanitas, 2005]

La ceas aniversar


Nu, nu va grabiti sa ne felicitati si sa ne spuneti cat de tari suntem. Inca nu am ajus acolo dar nu mai e mult. Pe 6 decembrie se implineste un an decand am pornit Bukresh Blog - a blog about a city we all love to hate. Vrem doar sa va spunem de pe acum, sa va pregatiti, nu sa ne faceti cadouri ci sa va pregatiti pentru cateva surprize venite din parte noastra dar si a unor oameni pe care ii iubim. Ei, ca si noi, iubesc si urasc Bucurestiul in acelasi timp.

Prima surpriza este un text al lui Mircea Cartarescu despre Moara Dambovita. Textul se incadreaza perfect in contextul ultimelor posturi despre distugerea patrimoniului arhitectural industrial din Bucuresti. Ii multumim domnului Cartarescu pentru amabilitatea de publica acest text si pe blogul nostru.

Pregatiti-va pentru mai multe,
Echipa Bukresh Blog

Obor Obor Obor... Obor

cel mai megahipermagazin universal
gasesti in el si ce nu vrei sa gasesti
ma bucura faptu ca stau fix peste el
tot timpu e un view misto
imi aduce aminte a magazinu Universal din Resita


dar daca vrei sa iti cumperi ceva bibelouri, cristale sau
picturi 3d cu gagici dezbracate, atunci asta e locul pe care il cautai
in ultimu timp au renovat cam hevi la el
defapt se cacaie cu acoperisu ala de vreo doua luni si tot nimic

The End is the Begining is the End




Gabi Nicolae witnessed the demolition of "Circul Foamei" in Rahova

These pictures were taken on November 11th, at the meeting point of Calea Rahovei and Trafic Greu, when the demolition of the last structure of “Circul Foamei” type took place. A mall of approximately 50,000 sqm of built area is going to be built there, by the end of 2008. Center, Liberty Center.
It was really cold and I was sitting on one of the roof tops nearby. There was a lot of turmoil that incredibly early Saturday morning: loads of press, also plenty of police assembled there, in order to stop the traffic, 4 huge one-armed machines doing some kind of a dance meant to entertain us before the blast (I think two of them were actually trying to kiss) and many people from the demolition company, the developing one, a.s.o, that were running in all directions.
After two hours in heavy wind, an alarm took off (it felt like the WW2), then there was a man screaming something nobody understood and then BOOOM!! The noise was excruciating, it felt like the Earth was cracking, but luckily for us, the wind drove the dust in the opposite direction.
There were supposed to be 3 explosions in a row, at 5 minutes distance; however one of the cables that were connecting the dynamite was sectioned, so they had to postpone the entire process for later on – a good pretext, I believe, to rush home and sleep the rest of the morning.
By Gabi Nicolae

Graffiti la Circul Foamei







Asa cum am promis, iata cateva fotografii cu graffti din Circul Foamei.

fabrica de paine titan

iulie 2006

















7 noiembrie 2006

















23 noiembrie 2006















7 noiembrie 2006






















23 noiembrie 2006






















iulie 2006

















7 noiembrie 2006

















23 noiembrie 2006
















demolare titan 1


demolare titan 2


demolare titan 3


demolare titan 4


Am mai gast un filmulet cu demolarea ratata a circului foamei din Rahova si a fabricii de paine Titan. Poate veniti sa vedeti explozia de pe 6 Decembrie. Respect Vlad Creasta, whoever you are.

The landscape is changing...

Gontz 2006


Subreal 2001


Ceea ce devenise un adevarat landmark pentru Bucuresti, nu doar din pricina lucrarii duoului SubReal si repetate de Gontz acum nu mai exista... Iata ca istoria il contrazice pe Mihnea Mircan care spunea in textul care insoteste expozitia lui Gontz de la H'art:

Nimic nu s-a schimbat acolo din punct de vedere arhitectural si urbanistic, prin urmare lucrarea lui Gontz nu poate fi inteleasa ca o demonstratie a prosperitatii liberale atotcuceritoare.

Case care plang: Schitu Magureanu 19

Date: Sat, 11 Nov 2006 01:31:20 -0800 (PST)
From: "Loredana Stasisin"
Subject: CASE CARE PLANG

Buna ziua,
In cadrul proiectului studentesc 'Case care plang', am initiat o actiune de promovare a unei constructii cu o poveste aparte. Mai multe detalii gasiti
aici si in cadrul emisiunii Simetrii de duminica, 12. 11. 2006, ora 18:00, pe TVR Cultural [in reluare miercuri, ora 19:00].
Va multumim,
Loredana Stasisin - coordonator proiect


Am primit emailul asta de la Loredana, coordonatorul initaitivei "Case care plang"... Este vorba de o cladire a arhitectului Horia Creanga, pe str Schitu Magureanu numarul 19. Mai multe detalii despre Horia Creanga si despre sutiatia cladirii, precum si alte imagini gasiti pe site-ul "Case care plang".




Ultimul circ

Circul foamei din Rahova va fi dinamitat pentru demolare. Sper sa primiti vestea in timp si sa mergeti sa vedeti untimul circ... Detalii aici.

2 h 30' in rahova

Sambata trecuta artista Diana Gomez a organizat o vizita ghidata a imprejurimilor zonei Rahova, in jurul careia montase o interventie fotografica in spatiul public. Proiectul sau este o expozitie de fotografie, dublata de un traseu ghidat care ofera posibilitatea de a descoperi contrastul dintre peisajele urbane parcurse, ale caror fundaluri se schimba pe neasteptate, odata la zece minute, in timpul plimbarii.

















Am mers si eu in plimbarea prin cartier, fiind asta si una dintre indatoririle mele de serviciu, proiectul Dianei facand parte din cadrul mai larg al programului va urma.

















Eram familiarizat cu demersul Dianei, vazusem fotografiile si cunosteam amplasamentele. Era vorba de fotografii ale unor non-locuri, pornind de la lectura unui text de Marc Auge. Pentru autor, non-locuri sunt spatiile vide din aeroport, scarile rulante, lifturile, supermarketurile si in general toate spatiile legate de un stadiu postindustrial de dezvoltare a societatii. Sunt spatii ale singuratatii individuale, ale lipsei de semnificatie, ale supravegherii si controlului social.

















Pentru Bucuresti non-locurile sunt o achizitie recenta, o specie de spatii care au aparut de-abia dupa revolutie. Si e interesant de observat dialogul dintre fotografii si arhitectura care le poarta, pentru ca non-locurile incep sa invadeze efectiv fostele locuri ale Rahovei. Doua mall-uri vor fi construite in zona, unul la piata Chirigiu si celalalt in fosta Fabrica de Bere Bragadiru. Insa in afara contemplarii fotografiilor (care e complet diferita de ceea ce s-ar intampla in galerie, fiind mai aproape de placerea dezlegarii unui puzzle, legata de descoperirea in spatiu a celor 12 locuri in care au fost montate fotografiile), parcursul prin marginea Rahovei e un spectacol in sine.

















Turul ghidat dureaza doua ore si jumatate de mers pe jos, in timpul caruia majoritatea stilurilor de arhitectura prezente in Bucuresti, impreuna cu configuratiile lor spatiale specifice, sunt trecute in revista. Plimbarea pune in scena neoromanescul de inceput de secol si arhitectura industriala de secol XIX cu fatadele ei de caramida rosie, modernismul interbelic in varianta sa intima, a casei individuale, stilul veneto-florentin sau maur, dar si modernismul arhitecturii industriale a anilor '70 si ansamblurile de blocuri comuniste.















Langa biserica penticostala din Parcul Sebastian (care arata si ea ca un fel de mall religios, cu crucile ei de aluminiu lipite de acoperis) am gasit si o locuinta temporara a unui om fara casa, incat evantaiul de arhitecturi cuprinde chiar si vernacularul, arhitectura fara arhitect.



























































































In urma plimbarii, concluzia mea este ca pana la urma Rahova e un cartier ca oricare altul, in ciuda faimei proaste. Chiar daca e dotat cu un penitenciar si chiar daca inca de la fondarea orasului zona se numea Podul Calicilor, in prezent Rahova e un cartier-dormitor standard, lipsit de parcuri si de locuri de petrecere a timpului liber.















Dar ceea ce e intr-adevar specific acestei zone este amalgamul fantastic de arhitecturi, de resturi de vechi oras strivite intre constructiile megalitice ale Centrului Civic si blocurile de pe marginile Caii Rahova, principala cale de acces.

In cazul in care o asemenea plimbare v-ar putea interesa, Diana Gomez va mai organiza o vizita ghidata in Rahova Sambata 18 Noiembrie, incepand cu ora 11.oo am. Locul de intalnire este cofetaria Charme din Piata Regina Maria (rond Cosbuc). Daca pe parcursul plimbarii faceti fotografii, le puteti expune in Galeria Noua, acolo unde sunt expuse si alte doua proiecte legate de zona Rahova.