Bucurestiul postindustrial

Cartea lui Liviu Chelcea a fost publicata in 2008 si e unul dintre documentele importante legate de istoria si destinul industriei din Bucuresti. Afirmatiile principale ale autorului sunt urmatoarele:



1. Inainte de 1850 nu exista industrie in Bucuresti.

2. Armata, CFR si Reteaua de Transport Public au fost la inceputul secolului XX cei mai importanti actori in procesul de industrializare, in masura in care, chiar si astazi RATB e unul dintre principalii angajatori din oras.

3. In general activitatile industriale din Bucuresti, mai ales inainte de 1950, s-au aglomerat in jurul garilor, acolo aparand primele zone industriale ale orasului.

4. Incepand cu perioada de dupa 1990, industria Bucurestiului a intrat intr-o perioada de declin, marcata si de tendinta internationala a intrarii in era serviciilor, industria nemaifiind principala activitate economica la nivel mondial.

5. Fabricile bucurestene, indiferent de epoca istorica de provenienta sunt astazi demolate si inlocuite cu blocuri de locuinte, mall-uri si cladiri de birouri.

6. Aceasta tendinta este incurajata de Primaria Bucuresti, care nu discerne intre cladirile de patrimoniu sau cu importanta istorica majora pentru orasul Bucuresti si restul de cladiri cu mai mica importanta, tratandu-le pe toate ca pe niste obiecte de demolat pentru a elibera spatiul pentru alte constructii.

7. Demolarea cladirilor industriale importante din punct de vedere istoric duce la saracirea peisajului cultural al orasului.

8. Bucurestiul este un oras postindustrial pentru ca:

• vechile fabrici nu angajeaza decat un procent mult mai mic din populatia orasului comparat cu anul 1990.
• fabricile cu suprafete mari construite au fost demolate, sau au devenit agentii imobiliare, exploatand terenul si cladirile prin inchiriere si renuntand de multe ori cu totul la activitatea de productie.
• activitatea industriala a orasului a fost mutata pe soseaua de centura si in comunele vecine orasului Bucuresti, in hale moderne prevazute cu linii de productie noi, gandite sa functioneze in mod flexibil.
• peisajul urban al orasului se schimba, in masura in care zonele industriale devin rezidentiale, comerciale, culturale sau dobandesc functiuni mixte.
• sectorul de servicii e dominant la nivelul activitatilor economice din oras.
  

Cred ca acest studiu e foarte util pentru ca fixeaza foarte bine prin harti, marturii si documente istorice, locul si activitatea unui numar mare de obiective industriale.

In plus, cercetarea are la baza o documentare temeinica, incat industria din Bucuresti e inscrisa intr-un cadru mai larg al istoriei activitatilor industriale la nivel mondial.

Mi-ar fi greu sa epuizez toate problemele pe care le analizeaza acest studiu. Cred ca prezentarea, sau introducerea cea mai buna o fac paginile de cuprins, pe care le puteti vedea mai jos. Cartea se poate cumpara de la Carturesti.

O recomandare pentru cei care au prejudecati vizuale - nu incepeti lectura prin vizionarea materialului de pe DVD. Eu m-am uitat la prezentarea zonei Filaret de pe DVD si am ramas cu o impresie neplacuta.

Comentatorul parea sa isi expedieze subiectul, fotografiile de epoca si documentele raman pe ecran doar cateva secunde si totul dureaza mult prea putin in raport cu cantitatea de informatie prezentata. Dupa ce am citit cartea mi-am schimbat cu totul impresia initiala lasata de film.

Pentru cei care sunt deja familiarizati cu subiectul, cartea nu provoaca revelatii, cat construieste un repertoriu complet de probleme si argumente, lucru care personal cred ca este si cel mai puternic argument in favoarea sa.

Pentru cei interesati de materiale documentare inedite, cartea are foarte multe de oferit. Totusi, din cauza felului in care a fost tiparita, multe imagini sunt greu de urmarit si lucrul asta poate constitui o frustrare destul de mare.

Totusi, cred ca studiul respectiv merita citit si am impresia ca, poate in mod neasteptat, clarifica niste lucruri esentiale legate de dezvoltarea si de stadiul actual al orasului Bucuresti, in masura in care industria a modelat de fapt orasul mai bine de un secol atat la scara mare cat si la nivelul cel mai intim, al utilizarii zilnice a spatiilor, fie ele de productie sau de alta natura.

Demolarile anilor '80

Dinu C Giurescu a documentat si a explicat pe larg campaniile nationale de demolare din anii '80, din punctul de vedere al unui istoric. Andrei Pandele a incercat sa prezinte o evolutie a Casei Poporului folosindu-se de fotografiile sale si de amintirile din timpul lucrului la Institut Bucuresti - biroul de arhitectura care se ocupa cu respectivul edificiu.

In cartea sa, Cristian Popescu completeaza tabloul demolarilor cu fotografii din arhiva personala. In mare, zonele documentate sunt cuprinse intre Piata Unirii, Piata Alba Iulia si Timpuri Noi.

Plansele cu fotografii sunt structurate dupa modelul atunci / acum, incat cartea reuseste sa redea cititorului o parte importanta din memoria orasului. Aceasta poate fi comparata cu situatia actuala a strazilor si edificiilor care au ramas.

Apoi, e interesant de observat ca demolarile lui Ceausescu sunt continuate si astazi de primari si investitori. Cladirile de joasa inaltime din zonele centrale sunt lasate sa decada si apoi sunt inlaturate cu totul pentru a face loc parcarilor sau blocurilor de birouri si locuinte.

Mai mult, succesul extraordinar al Centrului Civic e un lucru real, in masura in care a impamantenit o mentalitate nociva la nivel colectiv, conform careia tot ceea ce este vechi e murdar, ineficient si lipsit de importanta.

In paginile cartii veti gasi un oras nu neaparat grozav, dar macar coerent, decent si uman la nivelul scarii si aspectului vizual al cladirilor, dublat de omniprezenta unei vegetatii care da mereu impresia ca acele cladiri disparute sunt foarte confortabil asezate in peisaj.

Documentarea fotografica nu acopera de loc zona Dealului Arsenalului, care poate fi gasita la Andrei Pandele. Avand toate aceste documente la dispozitie, cred ca s-ar putea foarte usor construi o expunere coerenta pentru un mic, dar necesar, muzeu al demolarii.

El ar putea fi realizat si ca un proiect digital, in masura in care harta topografica a orasului din anii 70-80 exista inca si chiar circula prin diverse medii profesionale. Harta si pozele din epoca ar putea fi folosite pentru a construi o simulare 3D a orasului disparut.

Cred ca un asemenea instrument ar putea fi foarte usor folosit de catre adeptii ideii patromoniale, de catre profesorii de arhitectura si de profesori in general, pentru a cultiva un anume respect civic pentru istoria construita a orasului, dublata de un dezgust pentru abuzurile atat de prezente in spatiul public.

O constiinta civica ar ramane sa se adauge acestor doua lucruri.

E absolut clar ca o asemenea idee e periculoasa pentru administratie. Prezenta documentelor de tot felul e stanjenitoare si trebuie marginalizata, pentru ca transformarea lor in bun public ar insemna un obstacol in calea distrugerii la scara mare a orasului care e atat de profitabila astazi - pentru primarul general, pentru primarii de sector si asa mai departe.

De aceea acest muzeu nu exista deja si povestea demolarilor nu face neaparat obiectul unei campanii de informare publica pe canalele de televiziune nationala.

In absenta acestor informatii in scoli si licee elevii spun cu nonsalanta:

'Daca as fi arhitect general al orasului Bucuresti, as demola toate casele vechi si as construi blocuri'.

la curte

Cartea Ioanei Tudora mobilizeaza o serie de perspective teoretice, in incercarea de a intelege ce inseamna de fapt viata la curte in Bucuresti.

Sociologia, istoria arhitecturii si urbanismului se impletesc cu o abordare antropologica. Studiul debuteaza cu o istorie concisa si interesanta a orasului, de la inceput pana astazi.

Se trece apoi la analizarea unei zone date - si anume portiunea de oras dintre strazile Mosilor, Stefan cel Mare, Dacia si Dorobanti. Ceea ce urmareste autoarea in aceasta a doua parte e sa sublinieze evolutia gradinilor.

Din punct de vedere teoretic, studiul se construieste in jurul opozitiei, sau dinamicii dintre strategiile institutiilor publice (primaria orasului, birourile de specialisti in urbanism si arhitectura) si tacticile locuitorilor urbei, care deturneaza, la nivel microscopic, toate aceste strategii prin diverse gesturi.

O a doua idee importanta este conceptia particulara despre peisaj, vazut dintr-o perspectiva antropologica, nu printr-una estetica, asa cum se obisnuieste uneori. Astfel, peisajul este un fapt social, acel fundal al existentei noastre colective pe care il reconfiguram in mod permanent. Opozitia traditionala intre cultura si natura nu e relevanta in acest context, in masura in care ceea ce numim natura nu exista decat ca o parte a unei ambiante manipulata de o intentie constienta umana.

In urma trecerii in revista a evolutiei gradinilor in zona studiata, autoarea ajunge la concluzia ca gradina are o importanta din ce in ce mai minora in orasul actual, interesat mai degraba de maximizarea profitului generat de suprafetele de pamant (construibil).

Dupa anul 1601, cand Mihai Viteazu este infrant de turci, Bucurestiului ii este interzisa constructia de ziduri de aparare. Lucrul asta duce la intinderea orasului pe suprafete mari de pamant si la o densitate scazuta a constructiilor.

Desi deplansa de multi istorici ca o marca a inapoierii si ruralitatii, tocmai aceasta structura foarte putin densa, cu goluri mari de verdeata, livezi si campuri agricole a permis modernizarea rapida a orasului in secolul XIX. Bulevardele au putut sa taie de-a curmezisul loturile de pamant, fara sa trebuiasca sa se faca demolari majore.

In secolele XIX si XX, pana in 1950, s-a atins un echilibru interesant intre spatiul verde - gradina utilitara cu livada si spatiul construit. O anumita conceptie asupra peisajului a fost importanta - peisajul ca locuinta, nu ca tablou.

E vorba de acel tip de gradina in care gasesti flori de camp si buruieni, pomi fructiferi si o oarecare dezordine agricola, e vorba de gradina in care iesi sa te speli la lighean, sau in care stai vara sub vie si citesti o carte.

Conceptia europeana, stiintifica despre peisaj - acel lucru ordonat, destinat ochiului - isi face si el aparitia, mai ales in gradinile publice, dar nu devine dominant si in nici un caz nu inlatura conceptia utilitara asupra peisajului.

La acest nivel se situeaza izbanda vernacularului asupra ideii culte de peisaj.

Odata cu comunismul apare o destructurare a gradinii utilitare ca spatiu comunitar, pentru ca noua oranduire destrama contactele sociale, instaureaza tensiuni intre noii chiriasi aparuti cu forta si vechii proprietari. In acelasi timp, apar noii veniti in oras - care nu cunosc acest tip de raportare la spatiul privat care este gradina urbana.

Unii din ei inteleg cu mai mare usurinta confortul apartamentelor de bloc in opozitie neta cu lumea rurala din care veneau si desconsidera gradina, drept acel loc care le aminteste de vechi servituti fata de pamant.

Dupa 89 dezintegrarea sociabilitatii merge si mai departe, se instaureaza individualismul si gradina ramane lipsita de orice practici legate de coeziunea sociala. In aceeasi masura, timpul se comprima, linistea patriarhala e alungata de stres, iar vegetatia insasi incepe sa fie acoperita de beton, pentru a face loc parcarilor.

Spatiul se stramteaza din ce in ce mai mult, pentru ca fiecare metru patrat costa.

Astfel, gradina utilitara, acel loc care a fost definitoriu pentru un intreg oras, fiind considerat in acelasi timp drept un semn al inapoierii (de catre scriitori, arhitecti si urbanisti care vedeau in ea orientalitatea noastra), sau un semn de sanatate si un izvor de liniste si bucurie (de catre locuitorii simpli), incepe sa se retraga din oras, sub presiunea diverselor procese care modifica orasul astazi.

Interesant este faptul ca, desi isi schimba continutul si directia, dinamica institutional / vernacular inca functioneaza si de data asta gratie unui bizar acord: kitschul devine cultura oficiala. Prin aceasta, autoarea se refera la inexistenta unui model estetic in ceea ce priveste amenajarile de arhitectura sau gradinile actuale.

Totusi, imi e greu sa nu remarc faptul ca in carte functioneaza doua acceptiuni ale vernacularului. Exista vernacularul 'bun' dintre anii 1860 - 1950, care prelungeste in mod popular eclectismul, modernismul si stilul romanesc, imprumutand ce vede la sosea si ducandu-le in mahalale.

Acelasi vernacular 'bun' reuseste sa se impuna si ca o realitate a contextului modernizarii orasului - in masura in care spatiile goale, sau inverzite dintre case raman in oras chiar daca edilii considera joasa densitate (adaugata la marea suprafata) a orasului drept un semn de inapoiere.

Exista apoi si vernacularul 'rau', de dupa revolutie, care inseamna mai degraba agresivitatea kitschului, decat aspectul lui popular si naiv. El ar fi legat poate de un lucru pomenit de Andrei Pandele - Casa Poporului devenita model de imagine pentru casele noilor imbogatiti.

Mi se pare important de subliniat distinctia intre cele doua optici, in masura in care o parte din carte preamareste acest vernacular ca rezistenta a spatiilor largi si verzi dintre case, populate cu practici agricole si de sarbatoare (vinul, micii, prietenii si petrecerea in aer liber), urmand apoi sa incheie intr-o nota destul de sumbra studiul cu concluzia ca tot vernacularul e cel care face legea in oras, in masura in care el e acum stilul primariei.

Totusi, pana la urma e usor de vazut ca gradina utilitara e un lucru mai sanatos decat agresivitatea spatiilor betonate, construite in asa fel incat sa respinga orice privire si daca e posibil, sa ofere maximum de profit.

Daca vernacularul e de fapt o prezenta atat de puternica in Bucurestiul mai vechi, dar si in cel de astazi, poate e important de observat ca o parte importanta a continutului sau s-a transformat in mod substantial, de la o mostenire savuroasa a unor practici agricole premoderne, la o lipsa de gust si de masura destul de neplacuta.

un sfarsit in marmura

Andrei Pandele e un fotograf interesant, dar de profesie e arhitect. Folosind cateva dintre propriile sale fotografii si amintiri, la care a adaugat si niste interviuri cu alti arhitecti si diverse informatii din alte surse, Pandele a scris una dintre cele mai clare si mai concise carti despre Casa Poporului.

O puteti cumpara de aici.

Bucuresti / Orasul Transparent

Orasul transparent: limite si locuire in Bucuresti
Autor: Stefan Ghenciulescu

Editata de: Zeppelin
Editura Universitara Ion Mincu Bucuresti
Numar de pagini: 124
ISBN: 978-973-1884-19-6


Pe masura ce distrugerile patrimoniului arhitectural si urbanistic al Bucurestiului avanseaza, se intensifica si aparitia publicatiilor dedicate orasului. Fenomenul este explicabil, si tine nu numai de evocarea nostalgica si de exorcizarea traumei produse de operatiile totalitare din anii ’80, ci si de dorinta autorilor de a argumenta (explicit sau nu) faptul ca Bucurestiul a avut si are inca un patrimoniu valoros si determinant pentru identitatea noastra, patrimoniu ce merita protejat si promovat.

www.arhitectura1906.ro

(am citit-o, e o lucrare foarte buna pentru a intelege Bucurestiul si nu spun asta doar pentru ca am fotografii publicate in carte sau pentru ca sunt prieten cu autorul :)) )

@stefan tuchila, ianuarie 2010

bucuresti (institutul proiect bucuresti, 1968)

craciun fericit

ghidul bucurestilor (1935)

Bucuresti 1974 - 1975

De la Cristian Voinea:
"Salut! Am gasit o carte cu fotografii facute in Bucurestiul anilor 74-75. Astea sunt scanurile promise acum ceva timp...
Cartea se numeste Bucuresti, autorul este George Serban. Are o scurta introducere in romana, engleza, franceza si germana si cuprinde 244 de fotografii. Am scanat ce mi s-a parut mai reprezentativ."

Multumim Cristian