Demolarile anilor '80

Dinu C Giurescu a documentat si a explicat pe larg campaniile nationale de demolare din anii '80, din punctul de vedere al unui istoric. Andrei Pandele a incercat sa prezinte o evolutie a Casei Poporului folosindu-se de fotografiile sale si de amintirile din timpul lucrului la Institut Bucuresti - biroul de arhitectura care se ocupa cu respectivul edificiu.

In cartea sa, Cristian Popescu completeaza tabloul demolarilor cu fotografii din arhiva personala. In mare, zonele documentate sunt cuprinse intre Piata Unirii, Piata Alba Iulia si Timpuri Noi.

Plansele cu fotografii sunt structurate dupa modelul atunci / acum, incat cartea reuseste sa redea cititorului o parte importanta din memoria orasului. Aceasta poate fi comparata cu situatia actuala a strazilor si edificiilor care au ramas.

Apoi, e interesant de observat ca demolarile lui Ceausescu sunt continuate si astazi de primari si investitori. Cladirile de joasa inaltime din zonele centrale sunt lasate sa decada si apoi sunt inlaturate cu totul pentru a face loc parcarilor sau blocurilor de birouri si locuinte.

Mai mult, succesul extraordinar al Centrului Civic e un lucru real, in masura in care a impamantenit o mentalitate nociva la nivel colectiv, conform careia tot ceea ce este vechi e murdar, ineficient si lipsit de importanta.

In paginile cartii veti gasi un oras nu neaparat grozav, dar macar coerent, decent si uman la nivelul scarii si aspectului vizual al cladirilor, dublat de omniprezenta unei vegetatii care da mereu impresia ca acele cladiri disparute sunt foarte confortabil asezate in peisaj.

Documentarea fotografica nu acopera de loc zona Dealului Arsenalului, care poate fi gasita la Andrei Pandele. Avand toate aceste documente la dispozitie, cred ca s-ar putea foarte usor construi o expunere coerenta pentru un mic, dar necesar, muzeu al demolarii.

El ar putea fi realizat si ca un proiect digital, in masura in care harta topografica a orasului din anii 70-80 exista inca si chiar circula prin diverse medii profesionale. Harta si pozele din epoca ar putea fi folosite pentru a construi o simulare 3D a orasului disparut.

Cred ca un asemenea instrument ar putea fi foarte usor folosit de catre adeptii ideii patromoniale, de catre profesorii de arhitectura si de profesori in general, pentru a cultiva un anume respect civic pentru istoria construita a orasului, dublata de un dezgust pentru abuzurile atat de prezente in spatiul public.

O constiinta civica ar ramane sa se adauge acestor doua lucruri.

E absolut clar ca o asemenea idee e periculoasa pentru administratie. Prezenta documentelor de tot felul e stanjenitoare si trebuie marginalizata, pentru ca transformarea lor in bun public ar insemna un obstacol in calea distrugerii la scara mare a orasului care e atat de profitabila astazi - pentru primarul general, pentru primarii de sector si asa mai departe.

De aceea acest muzeu nu exista deja si povestea demolarilor nu face neaparat obiectul unei campanii de informare publica pe canalele de televiziune nationala.

In absenta acestor informatii in scoli si licee elevii spun cu nonsalanta:

'Daca as fi arhitect general al orasului Bucuresti, as demola toate casele vechi si as construi blocuri'.