aleea ferentari b

Am scris deja despre Rahova, de ce n-as scrie si despre Ferentari? De ce n-as spune si de data asta un lucru banal - ca nu e chiar asa de rau cum pare, sau cum suna? Ma amuza in ultimul timp sa observ decalajul dintre hartile din capul oamenilor, in care zone din oras sunt numai rele sau numai bune si realitatea, geografica sa-i zicem, care contrazice de fiecare data imaginile mentale.















Aleea Ferentari B este un stramos al locuirii colective din orasul Bucuresti, adica un precursor al cartierelor de blocuri pe care le stim cu totii destul de bine. Construit prin anii 1945-1947 (si aici ma bizui pe o informatie auzita de la un coleg, pentru ca mi-a fost lene sa merg la biblioteca sa verific), ansambul se tine inca destul de bine, desi e stiut ca arhitectura de acest tip are un timp limitat de viata si ca blocurile comuniste, de exemplu, sunt multe din ele intr-o stare jalnica, fiind construite doar acum 30 de ani.















Mi-ar placea sa insir date istorice, insa ma intereseaza mai mult sa vorbesc despre impactul emotional al acestei arhitecturi. E vorba de niste sentimente omenesti, simple si banale, pe care un spatiu bine construit le poate gazdui. Ma gandesc aici mai ales la senzatia de acasa pe care ti-o poate da un loc. In cazul ansamblului de blocuri despre care e vorba se pot folosi si cuvintele siguranta si intimitate.













Micile blocuri de caramida de patru etaje sunt dispuse in asa fel incat formeaza o incinta in care se patrunde de la strada prin niste intrari bine marcate. Iar pe exterior locuintele sunt inconjurate de un sir de magazine. In centru e construita o zona speciala pentru petrecerea timpului liber. Sunt obisnuit cu cartierele de blocuri lipsite de orice utilitati, restaurante, locuri de joaca si asa mai departe. Asa ca piscina de ciment din spatiul central mi se pare a fi o extravaganta inimaginabila pentru orasul meu, un gest de o generozitate de neinteles.















Si asta cu atat mai mult cu cat e vorba de o zona de blocuri pentru populatie si nu de niste apartamente de lux dintr-o zona rezidentiala, pentru ca am vazut o piscina in curtea unui bloc, dar era vorba de un bloc de langa ambasada Chinei, peste drum de parcul Herastrau. Nu stiu daca locul a fost folosit vreodata cum trebuie, daca a fost inundat cu apa, insa multimea de copii care se jucau acolo pareau destul de multumiti de el.















Cladirile de caramida isi tin la distanta privitorul cu zidurile lor abrupte. Ceva din senzatia de fortareata incomoda si trista pe care ti-o dau blocurile vazute dimineata la geam persista si aici. Greutatea atator ziduri pe care le vezi dintr-o data apasand asupra psihicului. Cu toate astea, ansamblul de blocuri pastreaza o familiaritate cu locul geografic in care a fost construit, incat iti da mai degraba senzatia de strada a unui sat cu case supraetajate. Naturaletea faptului de a locui undeva intr-un mod confortabil contrabalanseaza senzatia stanjenitoare pe care o dau de obicei zidurile de beton sau de caramida.















Toata aceasta senzatie de firesc e si mai mult intensificata de atmosfera de parc pe care o dau seriile de copaci plantati printre blocuri. Saptamana trecuta, pe una din aleile laterale se montase un cort de nunta. Tacamurile fusesera aranjate in randuri paralele, de-o parte si de alta a mesei. De obicei o nunta romaneasca ma face sa ma gandesc la cacofonii, deranj, uratenie, ipocrizie si vacarm. De data asta insa, nunta parea un lucru normal, prea putin iesit din comun. Si cred ca asta e misiunea oricarui spatiu bine construit, sa gazduiasca in mod fericit orice fel de activitate.