Tinerii adormiți aruncă cu pietre. “We are fucking angry!”

Un articol si imagini de Vlad Ursulean, preluate aici dupa ce i-a fost atacat site-ul...

Cine-s huliganii, cine-s nenorociții, cine a devastat centrul Bucureștiului? Aseară am nimerit în mijlocul luptelor de stradă, m-am ferit de bolovani, am înghițit o canistră de gaz lacrimogen, am fugit de jandarmi, era să fiu linșat de niște cetățeni. Și am descoperit cu stupoare răspunsul: sunt chiar “generația adormită”, tinerii apatici, ăia care o ard prin cluburi și salvează lumea cu un like. De data asta au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade și aruncând bucăți de borduri.

Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.

Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.

O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.

“What the fuck?!”

Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…

O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.

O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.

Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.

“We are fucking angry!”

Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.

Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.

Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.

“Lasă pozele, ia o piatră!”

În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.

La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.

“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”

Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia mzau trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.

E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!”

Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.

“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!”

Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”

Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.

Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.



Gustave Le Bon în acțiune

Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?”

La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.

Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!”

Îmi fac doar datoria.

Sursa: http://vlad.ursulean.ro/