Cartea Ioanei Tudora mobilizeaza o serie de perspective teoretice, in incercarea de a intelege ce inseamna de fapt viata la curte in Bucuresti.
Sociologia, istoria arhitecturii si urbanismului se impletesc cu o abordare antropologica. Studiul debuteaza cu o istorie concisa si interesanta a orasului, de la inceput pana astazi.
Se trece apoi la analizarea unei zone date - si anume portiunea de oras dintre strazile Mosilor, Stefan cel Mare, Dacia si Dorobanti. Ceea ce urmareste autoarea in aceasta a doua parte e sa sublinieze evolutia gradinilor.
Din punct de vedere teoretic, studiul se construieste in jurul opozitiei, sau dinamicii dintre strategiile institutiilor publice (primaria orasului, birourile de specialisti in urbanism si arhitectura) si tacticile locuitorilor urbei, care deturneaza, la nivel microscopic, toate aceste strategii prin diverse gesturi.
O a doua idee importanta este conceptia particulara despre peisaj, vazut dintr-o perspectiva antropologica, nu printr-una estetica, asa cum se obisnuieste uneori. Astfel, peisajul este un fapt social, acel fundal al existentei noastre colective pe care il reconfiguram in mod permanent. Opozitia traditionala intre cultura si natura nu e relevanta in acest context, in masura in care ceea ce numim natura nu exista decat ca o parte a unei ambiante manipulata de o intentie constienta umana.
In urma trecerii in revista a evolutiei gradinilor in zona studiata, autoarea ajunge la concluzia ca gradina are o importanta din ce in ce mai minora in orasul actual, interesat mai degraba de maximizarea profitului generat de suprafetele de pamant (construibil).
Dupa anul 1601, cand Mihai Viteazu este infrant de turci, Bucurestiului ii este interzisa constructia de ziduri de aparare. Lucrul asta duce la intinderea orasului pe suprafete mari de pamant si la o densitate scazuta a constructiilor.
Desi deplansa de multi istorici ca o marca a inapoierii si ruralitatii, tocmai aceasta structura foarte putin densa, cu goluri mari de verdeata, livezi si campuri agricole a permis modernizarea rapida a orasului in secolul XIX. Bulevardele au putut sa taie de-a curmezisul loturile de pamant, fara sa trebuiasca sa se faca demolari majore.
In secolele XIX si XX, pana in 1950, s-a atins un echilibru interesant intre spatiul verde - gradina utilitara cu livada si spatiul construit. O anumita conceptie asupra peisajului a fost importanta - peisajul ca locuinta, nu ca tablou.
E vorba de acel tip de gradina in care gasesti flori de camp si buruieni, pomi fructiferi si o oarecare dezordine agricola, e vorba de gradina in care iesi sa te speli la lighean, sau in care stai vara sub vie si citesti o carte.
Conceptia europeana, stiintifica despre peisaj - acel lucru ordonat, destinat ochiului - isi face si el aparitia, mai ales in gradinile publice, dar nu devine dominant si in nici un caz nu inlatura conceptia utilitara asupra peisajului.
La acest nivel se situeaza izbanda vernacularului asupra ideii culte de peisaj.
Odata cu comunismul apare o destructurare a gradinii utilitare ca spatiu comunitar, pentru ca noua oranduire destrama contactele sociale, instaureaza tensiuni intre noii chiriasi aparuti cu forta si vechii proprietari. In acelasi timp, apar noii veniti in oras - care nu cunosc acest tip de raportare la spatiul privat care este gradina urbana.
Unii din ei inteleg cu mai mare usurinta confortul apartamentelor de bloc in opozitie neta cu lumea rurala din care veneau si desconsidera gradina, drept acel loc care le aminteste de vechi servituti fata de pamant.
Dupa 89 dezintegrarea sociabilitatii merge si mai departe, se instaureaza individualismul si gradina ramane lipsita de orice practici legate de coeziunea sociala. In aceeasi masura, timpul se comprima, linistea patriarhala e alungata de stres, iar vegetatia insasi incepe sa fie acoperita de beton, pentru a face loc parcarilor.
Spatiul se stramteaza din ce in ce mai mult, pentru ca fiecare metru patrat costa.
Astfel, gradina utilitara, acel loc care a fost definitoriu pentru un intreg oras, fiind considerat in acelasi timp drept un semn al inapoierii (de catre scriitori, arhitecti si urbanisti care vedeau in ea orientalitatea noastra), sau un semn de sanatate si un izvor de liniste si bucurie (de catre locuitorii simpli), incepe sa se retraga din oras, sub presiunea diverselor procese care modifica orasul astazi.
Interesant este faptul ca, desi isi schimba continutul si directia, dinamica institutional / vernacular inca functioneaza si de data asta gratie unui bizar acord: kitschul devine cultura oficiala. Prin aceasta, autoarea se refera la inexistenta unui model estetic in ceea ce priveste amenajarile de arhitectura sau gradinile actuale.
Totusi, imi e greu sa nu remarc faptul ca in carte functioneaza doua acceptiuni ale vernacularului. Exista vernacularul 'bun' dintre anii 1860 - 1950, care prelungeste in mod popular eclectismul, modernismul si stilul romanesc, imprumutand ce vede la sosea si ducandu-le in mahalale.
Acelasi vernacular 'bun' reuseste sa se impuna si ca o realitate a contextului modernizarii orasului - in masura in care spatiile goale, sau inverzite dintre case raman in oras chiar daca edilii considera joasa densitate (adaugata la marea suprafata) a orasului drept un semn de inapoiere.
Exista apoi si vernacularul 'rau', de dupa revolutie, care inseamna mai degraba agresivitatea kitschului, decat aspectul lui popular si naiv. El ar fi legat poate de un lucru pomenit de Andrei Pandele - Casa Poporului devenita model de imagine pentru casele noilor imbogatiti.
Mi se pare important de subliniat distinctia intre cele doua optici, in masura in care o parte din carte preamareste acest vernacular ca rezistenta a spatiilor largi si verzi dintre case, populate cu practici agricole si de sarbatoare (vinul, micii, prietenii si petrecerea in aer liber), urmand apoi sa incheie intr-o nota destul de sumbra studiul cu concluzia ca tot vernacularul e cel care face legea in oras, in masura in care el e acum stilul primariei.
Totusi, pana la urma e usor de vazut ca gradina utilitara e un lucru mai sanatos decat agresivitatea spatiilor betonate, construite in asa fel incat sa respinga orice privire si daca e posibil, sa ofere maximum de profit.
Daca vernacularul e de fapt o prezenta atat de puternica in Bucurestiul mai vechi, dar si in cel de astazi, poate e important de observat ca o parte importanta a continutului sau s-a transformat in mod substantial, de la o mostenire savuroasa a unor practici agricole premoderne, la o lipsa de gust si de masura destul de neplacuta.
5 comments:
"Dupa anul 1601, cand Mihai Viteazu este infrant de turci, Bucurestiului ii este interzisa constructia de ziduri de aparare." ... ha ?
Bucurestii au ocupat suprafata mare pentru ca se construia pe unde gaseau teren mai uscat ... iar "gradinile" erau terenurile in curs de drenare ...
Din punct de vedere istoric exista ceva care se numeste Pax Otomana, care presupune o anumita stabilitate in regiunea Balcanilor.
Respectiva stabilitate provine si din faptul ca in cazul Tarii Romanesti, de exemplu, era interzisa constructia de fortificatii in jurul oraselor.
Aceleasi fortificatii au si rolul de limita a orasului, un lucru pe care Bucurestiul din secolul XVII nu il mai avea.
O comparatie cu orasele-cetate din Transilvania - Brasov, Sibiu, Cluj - in aceeasi peioada, arata clar influenta acestei lipse asupra formei orasului.
Nu cred ca terenul mlastinos de care vorbesti a fost factorul hotarator pentru suprafata mare a Bucurestiului.
Orasul nu a avut niciodata ziduri de jur imprejurul sau si aici ma refer la un sistem de aparare care sa cuprinda toate locuintele. Au fost fortificate manastirile, ca de ex. Radu Voda si curtea domneasca. In fine, nu asta e important, vernacularul, oglinda culturii unei populatii (dupa mine), a deviat mult de la principiile antebelice si interbelice transformandu-se in ceva dedicat stilului practic (case inghesuite, care castiga spatiu prin ridicarea de etaje suplimentare adeseori inutile), lipsite de curte, situate de obicei cat mai aproape de centrul orasului sau de o artera importanta. A se vedea ce se intampla intr-o zona pitoreasca (sau cel putin asa era acum 10 ani) a cartierului Cotroceni, langa Gradina Botanica si Splaiul Independentei, unde in ultimii ani s-au ridicat cladiri de birouri si locuinte, mult peste limita de inaltime admisa, jumatate fiind nefinisate (ca de ex. avand balcoane dar neavand balustrade). In acea zona inca exista curti destul de spatioase si chiar gradini de legume, un lucru putin ciudat tinand cont de pozitionarea cartierului fata de centrul orasului si de specificul acestuia.
da bun toata lumea s-a legat de un singur aspect...:P buna recenzia :) Peisajul "in situ - in visu" cam de aci conceptul, Ioana are ce-i trebuie pentru a privi din varii aspecte anumite subiecte si de multe ori noi si pertinente. Eu ma bucur mult ca a scos cartea asta si ca are succes, peisajul si gradinile... neglijate ca si problema dar momentan o oglinda a societatii.(ceea ce nu poate fi calificat ca rau sa bun)
H. H. Stahl venise cu ideea ca Bucurestiul s-a extins atat de mult din cauza carciumilor. Mai exact, o carciuma platea mai putine dari daca se afla in afara ariei principale de taxare. Cu cat limitele orasului se extindeau, cu atat carciumile s-ar fi dus cu doar un pic mai incolo de granita orasului. Si cum viata unei mahalale depindea de existenta carciumii...
Post a Comment