magurele
















Calatoriile dupa turnuri ma duc din ce in ce mai departe de oras, in locuri din ce in ce mai stranii. Ca sa ajungi in Magurele trebuie sa mergi cu tramvaiul 32 de la Unirii pana la penultima statie. La coborare e o statie de maxi-taxi. O calatorie costa 10 mii de lei.






















Exista doua feluri de a citi un spatiu. Impresia directa, senzoriala, miscarile corpului si atractia si respingerea din partea mediului inconjurator sunt niste mijloace de a lectura in mod simultan tot ceea ce ne inconjoara. Obiectele nu se diferentiaza dupa vechime, lectura in adancime nu prea exista decat partial, ca o sugestie indepartata. Cu o astfel de privire am vazut orasul Magurele. M-a uimit calitatea arhitecturii comuniste, pusa in centrul orasului pentru a sublinia gloria stiintei romanesti.






















Insa in fata acestui bloc din piata centrala era asezata si o cruce de vreo cinci metri inaltime, facuta din neoane. Probabil noaptea straluceste pentru a aminti tuturor ca stiinta dreptcredincioasa, nu cea agnostica isi cauta formulele printre electroni si atomi. Nesiguranta ortodoxiei locale era semnalizata ironic printr-o instalatie high-tech.

Piata centrala a orasului Magurele este o piata tipica de oras industrial comunist, realizata poate cu mai multa atentie, pentru ca progresul stiintei trebuia sa fie in mod convingator subliniat de arhitectura. Cu toate ca piata centrala are un pronuntat aspect urban, asezarea a fost declarata oras de-abia in 2005.






























Ca sa ajungi in Magurele treci printre niste campuri parasite care arata cam jalnic. Impresia de zona rurala, dezordonata si murdara e de neilaturat. Odata ce intri in zona dinspre centru, esti intampinat de niste blocuri de trei etaje. Polaritatea centru-periferie e respectata perfect. Desi e vorba doar de o distanta de maxim un kilometru, blocurile de la margine sunt saracacioase si prost desenate, iar cele din centru au detalii si finisaje bine realizate, fiind un tip de proiect de arhitectura cu totul diferit.

Odata ce ai trecut de centru, unde se afla si intrarea in Institutul de Fizica Atomica, dupa prima intersectie zona rurala isi revendica din nou peisajul. Coborand pe langa un teren de fotbal, peste care se vede si un turn de apa, soseaua trece pe langa gardul unui parc.
















Si aici trebuie sa vorbesc un pic despre al doilea mod de a citi un spatiu. Daca in primul era vorba de a surprinde un instantaneu, al doilea este cel in care fundalul istoric apare in straturi succesive. E o privire in adancimea timpului, care face ca obiectele sa fie mai degraba legate prin cauzalitati decat sa se decupeze net ca niste entitati in sine.
















Nu prea poate fi vorba de a vedea un spatiu fara orice fundal istoric, sau de a-l vedea doar in ceea ce are el enciclopedic si muzeal. Imediatul si istoricul coexista si intr-adevar, plimbandu-ma prin parcul mosiei Ottetelesanu observam cu destula luciditate intentia romantica a intregii amenajari peisagistice. Imi faceam socoteala si nu fara indreptatire, ca parcul fusese construit prin secolul XIX.
















Am gasit o confirmare a romantismului amenajarii cand am dat peste grota falsa, construita din caramida acoperita cu beton care imita, intr-un mulaj destul de naiv, niste stanci de piatra. Grota nu ducea nicaieri si avea asezat deasupra un foisor din fier forjat, cu un acoperis dantelat intr-un fel foarte delicat si decorativ.

Am privit cu dispret bustul lui Eminescu, care era parca aruncat de undeva de sus, dintr-un calcul nationalist, langa una dintre aleile parcului. De unde sa stiu ca acolo isi petrecuse mult timp in ultimii ani de viata? Si ca foisorul se numeste 'foisorul lui Eminescu', asa cum e si un izvor care e tot al lui in Cismigiu?
















Amanuntele istorice le-am aflat de-abia zilele trecute dintr-un articol. Se pare ca Ioan Ottetelesanu, ministru de finante al lui Cuza si descendent dintr-o veche familie boiereasca a murit dupa ce, in testamentul din 1876, cerea infiintarea unui 'institut de fete' pe mosia sa. Ioan Slavici s-a ocupat cu punerea in practica a acestei prevederi testamentare si tot el este cel care a suravegheat opt generatii de absolvente, carora le oferea, la sfarsitul studiilor, 200 de galbeni ca zestre.
















M-am amuzat citind articolul si imaginandu-mi-l pe Slavici dand tarcoale bazinului de apa, explicandu-le viitoarelor gospodine care veneau din medii sarace cum sa aiba mai bine grija de casa si cum sa gateasca mancare cat mai buna pentru viitorii lor soti.

Tot la fel de hilara, dar intr-un fel mai degraba trist, mi s-a parut interventia localnicilor facuta asupra foisorului din imaginea de mai sus, o falsa constructie in stil clasic, gandita ca accesoriu pentru parc. Sub bolta centrala au montat o hota pentru fumul care se ridica din micii si carnatii care se prajesc pe gratar.












Iesirea din parc e o rupere de nivel. Zona rurala revine din nou, fara nici o tranzitie. Peisajul pretios de secol XIX dispare brusc. M-as putea juca, descriind drumul inapoi pe harta de mai sus. Parcul romantic e pata verde si pufoasa din partea dreapta a imaginii. Catre strada se vede forma ovala a bazinului cu apa. Drumul merge catre Bucuresti, luand-o catre stanga.

Piata centrala se afla tot in partea stanga, spre coltul de jos, in apropierea blocului mai inalt, care este cladirea din fotografiile de mai sus cu un atom pe acoperis, transformat in semnal. Puteti vizita orasul Magurele si pe net. Fotografiile sunt facute de Elena Ciobanu.

5 comments:

Roza said...

Dar despre oameni? Cum trăiesc ei arhitectura atît de atent descrisă ? Trebuie că au şi ei chipuri, poveşti, locuri…Magurele e o localitate (încă) locuită în zilele noastre :) .

ionut said...

in microbuzul rahova-magurele erau multi oameni, poate prea multi ca sa ii pot observa in inghesuiala. o baba care voia in continuu sa coboare la prima, in mijlocul campului, de exemplu. in rest, din cauza ca era duminica, strazile si campurile din spatele cladirilor erau pustii.

doar gardienii din jurul gheretelor, sau cei doi indragostiti din parcul parasit.

calatoriile mele au ca tinta locurile, mai putin oamenii. deseori vorbesc cu diversi cetateni, ca sa aflu informatii despre locurile in care ma aflu. in rest pretuiesc destul de tare discretia, pentru ca de multe ori oamenii vin la tine sa te intrebe de ce faci fotografii, sau de unde vii, luandu-te la intrebari sau intrand in vorba nepoftiti.

Rev said...

Hi-- nice blog (sorry I don't speak Romanian although my parents do!),
I am a Romanian Jew, my grandparents fled Bucharest to the Middle East during WWII. I've never been to Romania and I don't speak Romanian, but I want to learn more about my Romanian roots. Is there a large Jewish community in Romania? Is there a Synagogue there? Would you be able to take any pics of the Synagogue or anything? Do you know if I would be able to claim Romanian citizenship based on grandparents' descent ? And where can I get more information in general about the country, photos, etc.
Thanks,
Rev

Vlad Nanca said...

Try this - http://www.romanianjewish.org/

Roza said...

Ionuţ, mulţumesc pentru lamuriri. Stiu că viaţa oamenilor e mai greu de surprins decît peisajul arhitectural/urban si că, mai ales, cere instrumente mai complicate decit observaţia atent facută la un moment dat. Dar ce vroiam să zic, pentru ca peisajul infaţisat sa capete grosime (pentru mine) mi-ar plăcea sa vad mai mult (am apreciat, să ştii, apariţia fantomelor romantice si amprenta mincatorilor de mititei la gratar).
De fapt întrebarea mea era mai mult pentru cei care citesc si locuiesc/lucrează/invaţă la Magurele – dacă cineva are chef să comenteze – cum se trăieşte pe acolo ? Prin anii 90 un student la fizică îmi spunea că e alienant campusul,locul…nu ştia cum să facă să o şteargă în Bucureşti. Pe de altă parte, din Bucureşti, un cîine lua zilnic autobuzul si cobora conştiincios la Magurele (sursa : un martor ocular). Fiecare cu rezonul lui. :)