font play

Dintre toti, cel mai greu imi este sa vorbesc despre Neon. Si asta nu din cauza ca nu l-as cunoaste destul de bine. Sau pentru ca nu as intelege ceea ce face. De mai multe ori m-a luat cu el atunci cand a mers sa deseneze si de fiecare data a reusit sa imi explice intr-un mod coerent ce avea de gand sa faca in locul respectiv.

















Mi-a spus de ce nu ii plac desenele 3D sau grafurile wildstyle, mi-a vorbit despre color schemes, despre contururi si alte detalii tehnice. Mai departe de explicatiile lui, eu am admirat intotdeauna la el stilul curat, minimal si tendinta catre forme abstracte.






















Odata ce ai trecut printr-un numar mare de situri web si ai vazut serii intregi de ziduri asemanatoare, grafitti-ul poate deveni plitictisitor. Cred ca Neon e constient ca poate exista un asemenea sentiment de suprasaturare in fata unor stiluri care se repeta, sau in fata unor desene corecte, dar care sunt intr-o oarecare masura lipsite de curajul (lui mouse de exemplu) de a merge mai departe de abordarea clasica din grafitti. Literele writerilor scrise in acelasi stil de prea multe ori.






















Poate din cauza asta foloseste de multe ori vopsea in loc de spray, intinzand culoarea cu trafaletul. Din aceeasi cauza cred ca e atat de captivat de jocul cu fonturile, care devin de fiecare data altceva, fie ca e vorba de o ambigrama, de o emblema-blazon (care continua totusi sa ii silabiseasca numele), sau de niste obiecte gasite in spatii parasite care devin si ele parte dintr-o semnatura.






















Neon e perfect capabil sa produca desene precise, dar ii place sa le combine cu o abordare usor neglijenta. Astfel, darele de vopsea aruncate pe perete aparent la intamplare devin fundalul unor compozitii bine calculate.






















Printre multe alte lucruri, Neon are si umor. Si ii plac mesajele un pic naive si culorile dulci, asa, ca o bomboana.