O nostalgie.

Asa arata vara.. si numai vara. In rest...





O stiti. Ati trecut pe langa ea de multe ori, poate chiar fara sa va dati seama.. Poate unii dintre voi ati intrat, sau cel putin v-ati intrebat oare cum s-o face asta. De ani de zile ea sta, tacuta si din ce in ce mai bolnava, acolo ca o batranica fara familie la azil.
Ultima proiectie oficiala a avut loc (precum aflam ulterior din caietele de arhiva aruncate intr-o groapa sapata chiar in Gradina) in 1979. Si de atunci, Gradina Cinema Capitol a asteptat multi multi ani sa vina cineva s-o redescopere. E uimitor cand ajungi sa intelegi cum un loc poate sa prinda suflet fara prezenta oamenilor. Doar intrand in ea, ii simti, la propriu, si iertati-ma daca o sa folosesc cliseul - ii poti simti tristetea. Iedera uscata o invadeaza in jos si-n sus, inauntru sunt depozitate grinzi si lemne, ingerasii de pe cupola sunt ciobiti, copaci mici au reusit sa patrunda prin betonul podelei, de cabina de proiectie se sprijina o saltea cu arcuri scoase, insa inca miroase a proaspat peste tot. Asa arata Gradina anul trecut, exact pe vremea asta.

Dintr-un motiv oarecare, intr-o noapte, cred ca era totusi prin martie, 5 oameni s-au urcat intr-o masina verde si au inceput sa se plimbe prin Bucuresti. Dupa vreo doua ore de plimbat aiurea, si oamenii si masina obosisera. Erau pe langa Cercul Militar si fara sa vrea, soferul a luat-o in jos pe straduta din spate. Staduta cu Teatrul Mic, sau, mai nou, straduta cu Embryo.

Stiam dinainte de existenta Teatrului de Vara, si m-am intrebat in diferite ocazii, dar niciodata serios, oare cum naiba se intra acolo. Si in seara aceea, dupa diverse incercari tolomace de a forta lacatul de la ceea ce credeam noi ca e intrarea (de fapt era un atelier de tamplarie) am gasit solutia. Un vecin a tipat la noi, noi am ascuns ranga, am pus zambete firesti si inocente si l-am luat pe om la intrebari. Era portarul de la Teatrul Mic, care stia ca exista o cheie, pe care, culmea, o tinea chiar cel cu atelierul. Dupa ce ne-am dat seama (greu de tot) ca sigur nu putem sari, am zis c-o sa revenit de dimineata sa cerem cheia.

Si asa am facut. Si de atunci o luna intreaga n-am mai plecat de acolo. Cinematograful, aflat la numarul 13, e format din doua corpuri. Partea interioara, care acum arata ca o grota sau ca un labirint de camarute goale, fara lumina si care-ti da fiori doar cand ii simti umiditatea, si gradina de vara, cu balcon. Zi de zi am venit acolo, pretextand ca vrem sa facem un documentar, si am fost lasati liberi sa facem ce vrem. Pana la urma pretextul s-a transformat in scop, si incetul cu incetul i-am aflat si povestea. Si documentarul exista.

Asadar, in 1912 se construia gradina. Prima proiectie oficiala, confirmata de Arhiva de Film, era “Voyage dans la lune” de Melies. A stat deschisa in timpul ambelor razboaie, a suportat cutremurul din ’77 fara nici o problema, si a fost cea mai indragita gradina din Bucuresti, acel Bucuresti vechi pe care noi, din pacate, nu-l stim. Dupa cum aflam ulterior de la diversi batranei nostalgici, aici era locul unde existau adevarate cluburi avangardiste, aici s-au infiripat multe iubiri si tot aici s-a pastrat speranta atunci cand probabil parea sa nu mai fie. Astazi Capitol ii apartine unui domn din Arad, care insa e in litigiu cu CNC-ul, si asta de circa 15 ani. Au spus ca la un moment dat o vor renova, insa imediat apoi s-a descoperit ca, de fapt, se va fi transformat in supermarket dupa daramare. Insa nu s-a intamplat nimic, nici bine, nici rau. Acum, ati vazut, se renoveaza Hotel Cismigiu, alt loc minunat de explorari urbane. Foarte bine si frumos .. (si totusi, parca...) Dar lumea a uitat de Capitol, iar cei care isi mai aminteau, au murit.

“Veneam de-aici, de la Buturuga, de la bere, sau de la Gambrinus, mereu mereu aici veneam, dupa-amiaza, era cel mai cautat loc in verile alea toropite “ ne spunea un domn bunic, in timp ce noi il inregistram. Aproape ca ii dadeau lacrimile. Noi nu cred ca intelegeam, totusi. Decat poate daca o sa vedem...ce? Webul... peste 50 de ani? Ma indoiesc.

Iar apoi a venit ideea proiectiei. “Hai sa mai aiba Capitolul parte de o ultima proiectie”, ne-am zis, si intr-o zi, dupa curatari intense, dupa ce am pictat pe stalpi cu vopsea rosie “Jules et Jim”, “Nuovo Cinema Paradiso”, “Omul cu aparatul de filmat” etc. etc., dupa ce am intins rolele de pelicula prin copaci, dupa ce am carat boxe, proiector, becuri, cele 34 de prelungitoare si tot ce ne mai era de trebuinta, am reusit sa dam drumul la film.

10.04.05, Gradina Cinema Capitol prezinta ultima proiectie “Voyage dans la lune”, cu surle si trambite, ora 20:00. Si lumea a inceput sa vina, sa se minuneze, sa se intrebe, sa picteze, sa ia din biletele rasturnate la intrare, din pelicula, si au venit multi, ati venit multi de tot, sper ca va amintiti..

Filmul a mers excelent, aplauzele si mai si, si pentru acea seara Gradina a fost plina de viata. Unii au ramas si la petrecerea de dupa, cu muzici calde si bere rece, dar ceea ce e cel mai important e ca in seara aceea totul a fost la fel ca in 1912.

Acum, dupa un an, am uitat-o si noi. Grupul de 5 s-a disparat, noi n-am mai dat pe-acolo si ma indoiesc c-ar fi facut-o altcineva intre timp. Oricum, iata o amintire citadina, in nici un caz urbana, despre unul dintre “acele” locuri care nu trebuie, sub nici o forma, lasate sa moara de singuratate. Din pacate stim cu totii ca exact asta se va intampla.


Sfarsit?...