Povestirea de mai jos a fost deja raspandita in mai multe locuri si multumesc aici celor care au redistribuit-o activ mai departe si celor care m-au incurajat si inspirat pas cu pas. Pana acum a aparut/ o sa apara in diferite forme si traduceri in 100% Bucuresti(la invitatia lui stefan cosma), revista clubului de SF HELION(prin alex maniu), e-cart (prin raluca voinea si edy). Cu ocazia celor 2 ani de bukresh blog am postat-o si aici:
Scursurile Bucurestilor Noï
Oricum nimeni nu mai dormea de mult in orasul nou.
Corpurile de cladiri din West, Residenz sau Neocity 3 aveau geamurile luminate ca ochii lui Tom cand si-a pus sub pleoape bete de chibirit ca sa il poata urmari pe Jerry.
Lumea nu dormea nici in vechile cartiere. Si asta nu pentru ca ar fi fost mai multe lampioane aprinse pe strazile din spatele blocurilor. Becurile palpaiau. Se balbaiau nesigure pe alocuri si aveai impresia ca nici ele nu mai stiu cati vati sau volti trebuie sa consume.
Toate becurile orasului trebuiau sa isi scurga lumina in functie de conditia sociala a celor iluminati. In Bucurestii Noï erai iluminat in functie de casta din care proveneai. Dar la un moment dat granita dintre intuneric si lumina nu era decat o granita de varsta. Erai alimentat in functie de categoria de varsta si de numarul ridurilor de pe fata.
Babalicii, sahistii si pensionarii pe care nu ii dorea nimeni erau blocati in propriile carteriere darapanate, coscovite si ponosite ca niste paltoane vandute la talcioc. Erau si blocuri care se mai straduiau sa arate intr-un alt fel. Erau apretate de jetul tisnit din airbrush-ul unor artisti angajati de marile companii si primarii sa mai inveseleasca calcanele crapate de la ultimul mare cutremur.
Fara succes.
Tinerii erau acum luminati doar de palpaitul monitoarelor. Stateau in scara blocului, la bara de batut covoare si langa parbrizul masinilor parcate in jur. Se hlizeau si dadeau din cap in ritmul mp3-ului. Fetele palide luceau in lumina ecranului si tastelor telefonului mobil. Isi deletau ultimele arhive de fotografii cu prietenii arestati noaptea trecuta, la ultimul raid anti-drog al politiei. Bucurestii Noï trebuiau sa scurga drogurile doar prin vene, plamani si sa le scuipe afara prin dealer-i, mediatori si rezervoare de benzina umplute cu pungi mici fosnaitoare. Politia avea grija de asta.
Studentii segmentasera apartamentele in celule separate si autonome. Toate camerele aveau perdele sau paturi trase la fiecare geam. Calculatoarele si PC-urile inlocuisera in timpul noptii albe lumina televizoarelor color. Pentru ca toti se culcau dimineata, rar mai vedeai monitoare intrate pe sleep. De obicei le stingeai de la butonul de shutdown direct daca aveai chef. Daca aveai chef sa le mai prelungesti viata.
Conform cerintelor si necesitatilor fiecare cetatean tanar al Bucurestilor Noï traia in comun. Nu era bine sa te izolezi dar toti incercau asta. Se izolau prin noptile albe luminate de filme separate.
Din fiecare camera se auzea alt film, alte voci, alta muzica. De la blockbustere la filme clasice alb negru, s-au ultimele mizerii horror s-au sexploitation date jos pe emula, odc s-au demonoid. Peste tot in jur domina un intuneric imperfect. Orice sursa de lumina devenea difuza si inecata intr-un praf uscat.
Unii batrani ziceau ca intunericul asta nu era nimic nou. Daca era sa crezi in blestemele lor mormaite in autobuze si statii, curentul era dramuit in trecut. Cand cadea curentul lumea aprindea lumanarile de ceara. Pe vremea aceea ce vedeai noaptea era rationalizat. Atunci lumea invatase sa desurubeze becul de 100 si sa il inlocuiasca cu cel de 45. De ce unii meritau mai multa electricitate si altii mai putina? Penuria disparuse si in urma ei a ramas lumina reflectata de cerul noptii care plutea in departare cand treceai Dunarea dinspre Ruse la Giurgiu.
In oras lumina devenise orbitoare numai in anumite locuri. Panourile publicitare, light box-uri, soselele unde treceau pe furis edilii orasului, parcarile marilor mall-uri, totul se vedea ca-n palma. Trebuia sa intelegi ca energia era irosita cu un scop precis. Doar cluburile de curse ilegale se bucurau acum de noua intunecime. Opreau farurile, si mergeau cu viteza maxima prin bezna. Majoritatea aveau ochelari speciali, inruditi cu cei folositi de armata in operatiuni speciale. Pe de alta parte era o placere sa conduci in viteza folosindu-te doar de indicatiile imperfecte ale unui GPS. Pupatia-as sfarcul de metal al GPS-ului, infipt in busola pizdii si nascatoarea matii!
Stiai schema si oricum Plevnei nu mai era un mister. Ziua veneau camioane speciale care tractau carcasele fumegande, curatau soseaua si incepeau sa bage ramasitele in pungi negre de plastic. Toata lumea din jur se strangea ca sa vada ultima cascadorie nereusita, ultimul pilot iesit din cursa si cortegiile de la miezul noptii. Nici un taxiu nu mai avea curaj sa iasa din parcare cand incepeau claxoanele racer-ilor sa isi cante onorul acompaniat de motoare supraincinse. Da, daca ar fi trait si bunicul meu si-ar fi dorit o moarte in noapte, pe motocileta, explodand undeva in departare. In mijlocul unei fantani de scantei.
Mai bine asa decat pe o masa de operatie, cancer la colon, hemoragii interne multiple. Ca si cum mi-ar fi zis ca locul lui de sudor era intre scanteile care scaparau dupa ce metalul incepea sa rada asfaltul si sa macine oasele.
Pilotii de curse ilegale au fost primii care au inceput sa accelereze in noapte, turbati de lumina artificiala a marilor reclame din jur. Bucurestii Noï erau luminati in mare parte doar de reclame. Cu cat era mai puternica lumina raspandita de ele cu atat era mai greu sa vezi diferente dintre planurile viitorului luminos de pe panouri si realitatea precara din jur.
Protagonistii panourilor erau toti fie tineri aerisiti si bine machiati cu copii sanatosi, ori batrani cu parul de un alb imaculat, cu dintii proaspat smaltuiti si detartrati in fotoshop. Dero citeai pe chipul lor.
Ultimele modele de Dacia erau aranjate una cate una copy paste in parcarile 3d dintre care se ridicau nepasatoare locuintele dedicate familiilor de romani model. Dupa marea revolutie neoliberala nimeni nu mai vrea sa economiseasca. Sa economiseasca doar cei care nu au incotro. In cartierele problema era contuarelor i-a lasat pe toti in bezna. Au protestat, femeile au amenintat ca isi dau foc cu canistrele in mana. Au cerut lumina dar nimeni nu le-a zis ce avea sa urmeze. Nota de plata crestea acum pe nevazute. Risipa fortata si-a facut loc. Pentru ca nimic nu functiona, camerele erau incalzite doar cu resouri. Caloriferele erau decor. Unii nu aveau nici elementii montati. Datoriile devenisera astronomice pentru ca toti se incazeau cu electricitate. Lumina nu mai era importanta. Becurile lipseau sau erau rapid desurubate si sparte in semn de protest. Administratorii au incercat sa protejeze becurile cu o armura de metal, dar instinctul si ura fata de contuare era prea puternica. Dar ei nu contau, nimeni nu avea chef sa vorbeasca despre asta. Mai bine sa citesti, vezi, auzi totul despre romanii model. Casta conducatoare care din cand in cand iti platea curentul daca erai cuminte si votai cu cine trebuie.
Romanii model erau cetatenii cei mai importanti din Bucurestii Noï. Ei erau fotografiati si desenati numai la lumina soarelui, in bucatarii calduroase, in baruri pline de cunoscuti si prieteni apropiati. Sau la gratar si friptane in weekend in fata blocului nou nout.
Ce insemna sa visezi in Bucurestii Noï?
Insemna sa stai chill in lenjerie intima, in spatele termopanului, undeva la un etaj sus si sa te uiti cu mana prin par la sirurile neintrerupte de locuinte rezervate intreprinzatorilor ca tine. Era si lumea celor care veneau in centrul vechi doar ca sa bea, sa se distreze si sa cumpere suveniruri sepia cu Bucurestiul interbelic imbracati in haine de epoca. Puteai sa cumperi si dovezi ca ai avut strabunici legendari. Rubedenii contrafacute la care toata lumea buna visa, le puteai vedea prin barurile si restaurantele neo-traditionale din Lipscani. Saloanele foto au fost resuscitate special si dotate cu cele mai noi aparate de fotografiat trecutul.
Un trecut glorios, dichisit, de vita veche creat special de intelighentia Bucurestilor Noï si promovat de marile librarii si ceainarii. Erai fasonat dupa chipul si asemanarea locului unde ti se administra o doza de intimitate, liniste si cultura.
Cred ca traiam in visul altora.
Incepusem sa dorm noaptea. Ma trezeam fara sa imi dau seama daca e seara sau dimineata. Mintea imi era incleiata si unsuroasa ca barele si spatarele de scaune din autobuzele care duceau spre centru. Ma trezeam dormind chiar langa taxatoarele de bilete care aveau doar un rol decorativ de bon ton. Toti aveau card sau cartele. Nu stiu nici acum care e diferenta dintre cele doua bucati de plastic si cand imi expira. Gandurile imi traforau craniul in ritmul gropilor si santurilor noi din mijlocul soselei proaspat asfaltate.
Oricea idee era o bordura neterminata.
Continea elementi de beton geometrici, care se imbucau in asfalt pana la un punct. Pana la punctul cand ceva nu se mai pupa. Ocluziune intestinala in clipa in care datele nu mai intrau in re-routing.
M-au trezit megafoanele dubelor negre care isi incepeau runda de propaganda cultural-national-religioasa pe strazile pline de sex shopuri si cazinouri.
In Bucurestii Noï cand ti se zicea “pentru un oras curat, o civilizatie europeana, o biserica ortodoxa” stiai ce inseamna curat. Curat murdar infect.
Curatenia si igiena era cuvantul lor preferat. Era cuvantul de ordine al edililor, al partidelor, al extremistilor si intelectualilor. Serviciile de asistenta sociala treceau dintr-o cruciada in alta identificand pe toti cei care nu se adaptasera. Faceau un serviciu societii pentru ca se ocupau de toti care stateau in calea progresului. Probabil de aia nu ma barbierisem de multa vreme. Nu ma deranja nici apa calda ruginita de la robinetul din baie. Ma lachisem. De o luna de zile apa calda avea o culoare rosie. La inceput am crezut ca si-a taiat beregata vecinul de sus dupa ce a fumat ca de obicei trei tigari langa lift.
Mi-ar fi parut rau sa moara asa. Imi placea sa ma uit cum fuma la geamul dinspre ghena, pe furis, ca in liceu. Si mai mult imi placea sa merg la o prietena de pe vremuri. O recuperam de fiecare data de pe un Flashpen tocit, care il tineam atarnat la gat. Imi placea sa ii dau tutun de rulat doar ca sa o vad cum ruleaza automat, si cat de mult se bucura in liniste de propriile miscari. O priveam in tacere cum uda cu limba hartia semitransparenta si cum baga la loc bucatile de mar printre gheomotoacele de tuntun. Rotocoalele care ii ieseau din gura erau holograme 3d trasate cu holopixul. Imi placea sa ii torn in coltul ochilor lacrimi artificiale clasice de tetra h. Visine ii clatea privirea cu luciri noi si vulnerabile de serial anime hentai.
In dezordinea din locuinta ei inmagazinata in cativa megapixeli, se blocau planurile celor care isi doreau un viitor curat. Viitorul lor plin de sedii, birouri si banci grupate strans, fara spatii de locuit se cutremura si nu isi dorea sa ajunga acolo. Trebuia sa locuiesti numai la servici. Mancai la servici, pentru ca de dormit nu mai era nevoie. Si acasa erai tot la servici. La munca aveai de toate. Mancare incalzita la microunde. Bidoane goale de apa plata stateau inghesuite dupa ce hidratasera angajatii in timpul verii sub-ecuatoriale.
Orasul transpira prin toti porii, asfixiat de microclimatul sub-saharian intretinut de betoane, tevi de esapament si sutele de aparate de aer conditionat. Aparatele isi faceau datoria. Raceau in interior si incalzeau inafara.
Cerul gurii si obrajii la interior ii simteam ca o chifla de carne vie. Cand imi miscam limba, in loc de papile gustative, pipaiam afte. Parca am sorbit toata noaptea trecuta din baltoace. Ulei de motor si acid de la baterii in care se topeau pungile si ambalajele strazii. Dupa o anumita ora, nu ma salva decat palinka asta de pere. O tineam in apropiere aproape de sold. Era traficata de la mare distanta. Daca nu puteam face rost de ea in Bucurestii Noï, luam trenul de la Gara Centrala. Pentru ea imparteam compartimentul cu studentii de la medicina. Dar de fapt imi placea neglijenta lor. Toate acele fete imbracate in negru cu sprancene lungi si cizme de piele inalte care se freacau de mine neatente in timp ce studiau planse cu cazuri de cancer la oase. Telefonul suna institent cu ringtone-ul rarefiat al ultimul generic de I-mac tv, downloadat in graba in timp ce isi indesa in poseta consola Wii. Cu voce preocupata il intreba pe taticul: “cu ce masina ma iei de la gara, cu aia rosie? Cu jipanul nu merita zau..”. De fiecare data cand pierdea semnalul in tunel, suna alt iubit cu o voce pilaf care incerca sa isi aduca aminte de numele ei. Detectorul de radar beep-uia atunci cand trecea pe langa un politist. Brusc punea grabit mobilul pe scaunul din spatele masinii si isi privea multumit blonda, roscata sau satena infipta pe scaunul mortului.
Merita sa merg in Nord pentru palinka si sa dorm in tren noaptea. Era ilegal sa faci bautura asta, distilata de doua ori. Dar fara ea nu mai eram om.
Bautura asta tare si devotata imi topea exact circuitele necesare. Combustia interna isi facea de fiecare data efectul. Capul nu ma durea de dimineata. Numai asa reuseam sa ma apuc de scris pentru re-editarea ultimului album de fotografii cu vile noi & viata ascunsa a orasului. Stiam ca o sa stea pe noptiera magnatilor capitalei. Albumele astea erau pastrate in palatele lor pazite de dobermani modificati si armate private formate din homeless-i reeducati in noul spirit civic.
Cainii vagabonzi si haitele care altadata vanau libere printre blocuri noaptea disparusera. Lumea credea ca acesti caini au fost jupuiti si sterilizati. Soarta lor era alta. Ei au devenit produsul unor imperecheri directionate de medici veterinari si zootehnisti someri. Multi au ramas pe drumuri dupa ce marile ferme se desfiintasera sau se mutasera in noua regiune agricola nordica a tarii. Aici era Texas-ul Europei asa il botezasera in gluma agro-specialisti francezi sositi in comisii de expertiza. Ei au adus vaci mai blande, mai docile care nu erau altceva decat mame perfecte. Aici puteau paste vaci modificate care produceau lapte matern pentru toate cresele Europei Unite.
Vechile ferme desfiintate au lasat pe drumuri oameni in stare de orice. Nimeni nu mai vroia oricum sa simta mirosul care infesta aerul din jurul fermelor de porci, gaini si vite din trecut. Mirosul lor otravea acum direct vilele care cresteau geometric in noile cartiere pazite, incercuite de sarma ghimpata si senzori de miscare.
Cainii vagabonzi din trecut au ajuns pe drumuri in clipa in care satele din suburbii au fost prea repede fagocitate de capitala in expansiune. Zootehnistii someri creau ilegal noi specii de caini de paza selectati dintre cele mai rezistente specimene de javre capturate. Medicii veterinari trecusera si ei printr-o faza de reorientare. Venitul lor nu mai putea fi acoperit de saloanele unde pieptanau potai de lux. In subsolul unor clinici respectabile, creau bestii care mancau orice intrus neanuntat, sau orice individ care uitase codul de la poarta principala.
Nu eram mai bun decat ei.
A fost o vreme cand traficantii de informatie erau animale de casa cautate de toata lumea. Dar acum traiam in epoca Bucurestilor Noï, cand toti isi iluminau casele cu becuri super economice Hello Kitty si ultimul sistem de beculete electrice de impodobit bradul de anul trecut. Pierdusem din vedere anumite lucruri. Imbatranisem pe nesimtite. Sa fi traficant nu insemna doar sa cari saci si pungi de informatii culese de peste tot din jur.
Nimeni nu mai avea chef oricum sa afle ce se intampla de fapt. Toti isi doreau sa isi primeasca informatia zisa de o voce preinregistrata. Un colaj sonor intre o inregistrare din liftul hotelului de lux din fata Casei Poporului si liftul din MNAC, metisata cu tonul agentului de PR de la compania unde visai sa te angajezi cu supraore. Era acolo si un ton ascuns de voce panicata si depasita de situatie. O voce din sala de asteptare pentru zborurile cheap flight care aterizau acum la Otopeni. Daca ascultai atent poate reuseai sa auzi si alte lucruri in ea.
Vocea mea asa cum o auzeam eu acum era un fel de hodorogeala amenintatoare iesit din difuzoare vechi de la metrou. Difuzoare care aminteau de anii 80' cand s-a pus in functiune sistemul. Pe atunci asta era ultimul ragnet, dar acum parca ziceam “urmeaza capatul”, “ultima statie” de fiecare data cand trimiteam mail-uri, cand scriam intro-uri sau cand chat-uiam.
Nu puteam sa tin doar pentru mine ce stiam sau ce auzisem despre Bucurestii Noï. Si din cauza asta fiecare mesaj trimis semana cu panica declansata de mass-masajele de pe yahoo despre conturi deletate. Ziceai ca trafichez numai blesteme si contra-blesteme, arhive de amintiri si discutii emotionale sterse fara urma. Parca rosteam numele unor liste de id-uri care vor add, numai ca sa te futa si sa te spamuiasca de viu. Pe tine si pe restul muistilor care o ard aiurea pe mess.
Incepusem sa sharuiesc informatie in liceu, cand mi-am dat seama ca scoala, profesorii si examinatorii doreau o mesagerie directionata de ei. Receptorii erau stiuti si numai anumite canale oficiale puteau evalua rangul si apartenta copiilor la societatea civilizata. Rezultatele la examene, testele si desenele pe care le faceam pe spatele caietului trebuiau calculate cu grija ca sa stim cine sant invingatorii.
Asa incepeai sa nu le mai dai la restul. Incercai incurajat de maturi sa le protejezi cu cotul. Eficienta spunea ca timpul risipit in scopul distribuirii cunostintelor masura punctele pierdute din nota ta. Din miimile si sutimile tale. Traficul de informatie se lupta cu aceasta prima bariera. O mana umana care nu te lasa sa vezi ce e acolo.
In timp, informatorii din licee si facultati au inceput sa scurga informatia, rezultatele creand un fel de piata a informatiilor cheie. Cine dadea destul din ce trebuie primea in schimb un adaos. La inceputul erei informatiilor si contrainformatiilor, cunoasterea era distribuita in functie de bursa datelor pretioase, a meditatorilor si profesorilor cu salarii mult prea mici. Acest model era apropiat de lantul trofic infiintat de serviciile de informatii, prin informatori rasplatiti in carne, ulei si zahar in plus fata de restul.
Robinetul era acum in mana mass mediei. Informatiile socante, valorile si frumosul erau tinute in carantina pana la momentul potrivit. Crescute in pastravarii informationale si ingrosate cu adaosuri de date inutile ca sa grabeasca maturizarea forata, aceastea erau trimise direct in farfuriile unor creieree (ny)info-maniace. Atunci stirea se scurgea semipreparata pe un canal anume, pe o lista de discutii sau paginat intre foile unui ziar cotidian..
Tu traficantul de informatii erai informatorul suprem. Stateai ca o cartita ascunsa in mijlocul comunitatilor pe care le spionai in secret. Schimbul parea egal - ei isi faceau reclama si reprezentare, tu erai robinetul care oricand era deschis la maxim. Ventilul era bine ingropat in gastile pline de parole, coduri de comportament si de imbracaminte. Erai acceptat asa cum esti si nimeni nu iti cerea sa te supui regulilor, pentru ca altfel iti pierdeai porozitatea.
Boema artistilor era doar una din gastile astea. Erau atat de fragmentati intre ei prin conflicte vechi incat puteai gasii oricand triburi care lucrau izolate de limbile create si vorbite numai in valea lor. Recolonizarea lor treptata incepea prin stiri mici si ajungea pana la dezmembrarea comunitatilor de artisti reunite acum doar in studiourile marilor companii din Bucurestii Noï la o ceasca de cafea la dozator. Atunci cand deveneau prea comunicativi, prea dispusi sa impartaseasca informatia, erai fortat sa cauti alti autisti in lumea carora sa patrunzi si sa le capeti increderea prin oglinjoare mici in care sa se poata privii pe strada. Asta era egala cu intrarea in ‘scena’ in care te scufundai ca un agent gata sa traficheze tot ce mai era de traficat.
Toti stiau practic exact locurile unde se adapa boema artistilor, si multe din stirile traficate erau auzite la coltul galeriilor, dar mai ales in putinele cluburi si baruri unde ei incercau sa se simta bine. Party-ul si socializarea functiona poticnita. Oricand exista posibilitatea ca vreun strain sa le strice configuratia si monopolul capitalului de cool. Nu puteau evita asta decat daca se mutau in alta parte. Daca schimbau ziua intalnirii, adresa petrecerii, s-au daca te considerau destul de cool, de frumos, zambitor si interesant. Aveau niste aparate senzoriale dezvoltate in timp, cu care iti masurau aura, zodia, capacitatile creative si dispretul fata de ceilalti intrusi. La inceput joia era ziua de botez in noua boema, Cu timpul joia a devenit miercurea si apoi luni. Daca veneai joia insemna ca stii ca o sa fi inconjurat de straini cu care nu ai ce discuta si trafica. Comunicarea se reducea numai la contacte oculare la bar, pe holul hiperaglomerat si la veceul de fete si baieti. Separat.
Toti devenisera niste gemeni siamezi, legati unii de altii in grupuri minuscule si sms-uri trunchiate. Daca lipseai la vernisaje s-au party-uri erai un cvasi criminal social. Era ca si cum ti-ai ucis cu buna credinta seamanul. Si erau multe exemple care sufereau de sindromul gemenilor separati. Nu era o exceptie. Si de la distanta aveau aceleasi nevoi nesatisfacute de cocktailuri si contactul cu bateriile sociale la care isi incarcau fiinta.
Orasul crescuse in ritmul schimburilor intense de oameni lipiti unii de altii. Fie ca era vorba de masini, oameni sau informatii, scurgerile era reduse la minim si aruncate in acelasi bazin de gene plin de clor.
Traficul real se bloca insa undeva in apropiere de aeroportul Baneasa. De cativa ani buni, Baneasca devenise locul unde erau trimisi toti cei expulzati prin teava de esapament a Europei. Toti care au incercat, au luptat si s-au aruncat peste granita ca sa fluidizeze traficul, sa treaca dincolo. Pentru restul Europei ei formau acum o piedica de pistol armata spre tampla prosperitatii lor. Dar era si un mare dop care demonstra cat de constipat si opturat e sistemul Bucurestilor Noï. Locul unde stateai indesat in trafic ca un supozitor de date neasimilate.
Licenta: Attribution-Noncommercial-Share Alike 3.0
No comments:
Post a Comment