De-a v-ati ascunselea..

...sau despre ascunzisurile de beton din centrul Bucurestiului.

Am capatat o manie in ultimul timp, mania de a intreba pe toata lumea unde sa ma duc ca sa gasesc ceva interesant de scris pe blogul asta. Raspunsurile difera, majoritatea imi recomanda sa caut acoperisuri, cladiri parasite, buncare...

Altii imi zic sa merg la ZOO, (ceea ce nu va recomand cu drag dar s-au nascut animalute noi si trebuie sa manance si ele de 15.000 biletu') la Botanica (5000 biletu'), pe nu-stiu-ce-cladire-unde-se-face-gratar, in nu-stiu-ce tramvai in care se joaca o piesa de teatru, in nu-stiu-ce gradina in care se presupune ca a dormit acel nenea misterios care desena cruci si nuferi pe peretii Bucurestiului, intr-un timp..

Eu mereu ma plang ca orasul asta e limitat. Mi se pare ca il cunosc prea bine, ca deja nu mai exista stradute-mister in el, ca parca toti oamenii sunt la fel in fiecare zi si trec prin aceleasi locuri care se repeta si se repeta si se repeta...
Probabil ca in majoritatea timpului am dreptate, dar exista zile, anumite zile, in care totul se schimba brusc.
Citeam intr-o carte foarte 'trendy' scrisa de un francez urat de toata lumea despre "o alta gradina, parcul Cismigiu din Bucuresti, unde am stat la taclale, dupa pofta inimii, cu o pisica romaneasca"; el facea o lista cu cele mai placute locuri europene in care a fost. Si tind sa-i dau dreptate.

Mai alez azi. Azi, Cismigiul radia. Dar in pofida acestui lucru, pe mine m-au atras cateva lucruri pe cale nu le observasem inainte in parc, si anume gangurile din blocurile inconjuratoare. Si din gang in gang am ajuns la aceasta piscina, langa care statea o pisica cu cataracta.


Am iesit din curtea interioara si m-am trezit in alta, unde era o imensa ciuperca cu funduri de sticla in interior. Langa ea, o alta pisica, de data asta una care vedea bine. M-am mirat, m-am uimit dar nu mai mult; nu mi-am pus nici o clipa intrebarea la ce folosesc aceste lucruri. Le-am luat ca atare, hotarata fiind ca in anumite cazuri, lucrurile exista doar ca sa te miri tu de ele.


Pe strada Sipotul Fantanilor exista o casa cu o turla. Noaptea, singurul lucru care-i lipseste ca sa devina o casa bantuita sunt liliecii inconjurand-o in lumina lunii pline. E foarte mare si pare goala. E ascunsa dupa niste copaci imensi si abia daca se vede. Nu mai aveam baterii in aparat ca sa pot sa prind fantana arteziana imensa, golita, din spatele gardurilor verzi, si nici iepurele mare, gri, tolanit langa ea. In fundal se auzea un zgomot de tuba, probabil de la Conservator. Pentru mine insa era o intreaga coloana sonora dintr-un film de suspans. Am aflat ulterior de la un nenea care matura ca aceasta casa a fost a arhitectului lui Carol, cel care a proiectat Pelisorul (de aici asemanarea) si ca regele ii daruise toata straduta, sa faca ce vrea cu ea. Si cred ca mai bine de ce-a facut el aici, nu se putea...

Plimbarea se lungea si cu cat intram mai adanc in stradutele care duceau inspre Grivitei, cu atat ma intristam mai tare vazand puzderia de cladiri parasite, aproape din 2 in 2 case, geamuri sparte, saltele, ambalaje, pustiu. Acum ceva timp intram in ele, le saream gardurile, erau o tentatie, acum ele exista pur si simplu, caci fiind asa multe, nici nu-mi mai vine decat sa le deplang soarta.


Cel mai barbar sentiment l-am trait insa cand am dat peste aceste doua manifestari oribile.



Nu inteleg cum oamenii pot repeta cu precizie mecanica un gest care nu le-a adus absolut nimic in afara unei ferestre impopotonate anul trecut. Maggi strikes back, cu un slogan si mai prost. Tactica asta n-ar fi prins in strainatate si a doua oara chiar in halul asta. Bagati-va, deci, toate inimile in case si lipiti-le cu ce puteti pe geam, decupati din pliante, bestializati-va publicitar si uratiti-va si mai tare fatadele.

Si plimbarea s-a terminat cu o ploaie scurta post-eclipsa, sub un soare foarte rotund. Ciudat e ca inca mai astept curcubeul de deasupra Bucurestiului.